Sunt anumite cărți care rămân cu tine. Așa se întâmplă și cu Învățare, de Tara WestOver (Educated – cum e în orginal). Cartea a rămas cu mine și după trei ani de la citirea ei.

Este o carte de memorii, ce dezvăluie drumul către educație al unei fetițe cu chip de și păr de înger. Acest drum este presărat cu dificultăți pentru că Tara provine dintr-o familie de mormoni, iar tatăl nu este de acord ca odraslele lui să meargă la școală de frica de a nu fi spălați pe creier, iar scopul copiilor este doar de a ajuta prin gospodărie, la treburile casnice.

De fiecare dată când trec prin momente de cumpănă în drumul meu către un personal success, îmi amintesc mereu de drumul Tarei, care rămâne un exemplu pentru mine.
Vreme de trei ani, de câte ori mă gândesc la mine ca un copil nevrednic pentru locul în care am ajuns să studiez, un citat îmi răsună în minte, cel luat în bold mai jos. Îmi amintește constant că valoarea este în mine, nu într-un loc în care mă aflu.

Iar la douăzeci de ani, am decis să mi-l tatuaez pe coapsă. V-am lăsat atașat poza cu tatuajul deja vindecat, făcut pe data de 9 februarie 2024.

“Învățarea, spune Tara, e un proces eliberator dacă îi accepți cele două „blesteme”: incertitudinea și libertatea.

Incertitudinea e neplăcerea de a fi confruntat zi de zi cu limitele cunoașterii tale și cu propria-ți imperfecțiune. Dar e și o enormă putere în asta: „Să recunoști nesiguranța înseamnă să recunoști slăbiciunea, neputința și să crezi în tine în ciuda amândurora. Este o nestatornicie, dar în nestatornicia asta se ascunde o putere: hotărârea de a trăi în mintea ta, nu într-a altuia.”

Incertitudinea înseamnă să contrazici narațiunile pe care ți le oferă lumea cu cele pe care le-ai cercetat tu – cu mențiunea că și ele trebuie să fie pregătite pentru o eventuală transformare. Cu libertatea e și mai dificil.

„Libertatea negativă, a spus, este libertatea de obstacole sau constrângeri interioare. În acest sens, un individ este liber dacă nu este împiedicat să acționeze. (…) Libertatea pozitivă, a spus un alt student, este libertatea de constrângerile interne. Mi-am notat această definiție, dar nu am înțeles-o. Profesorul a încercat să ne lămurească. A spus că libertatea pozitivă este stăpânirea de sine – sinele se conduce pe el însuși. A avea libertate pozitivă, a explicat, înseamnă să îți controlezi propria minte; să te eliberezi de temeri și credințe iraționale, de dependențe și superstiții și de toate formele de auto-coerciție.”

“Întâi vezi ce poți apoi hotărăște-te cine ești.”

“Nu ești vreo tinichea, care lucește numai la lumină. Oricine ai deveni, în orice te-ai transforma, ai fost mereu acea persoană. A fost mereu înăuntrul tău. Nu la Cambridge. În tine. Tu ești de aur. Și dacă te întorci la BYU sau chiar la muntele de unde ai venit, n-o să fii altcineva. Poate că alții te vor privi altfel, poate chiar și tu te vei privi altfel – chiar și aurul pare mat dacă lumina nu e bună -, dar abia asta e înșelăciunea. Și așa a fost întotdeauna.”

“Știu un singur lucru: că, atunci când mama mi-a spus că nu fusese pentru mine mama care și-ar fi dorit să fie a devenit acea mamă.”

“Când viața însăși pare nebună, cine știe unde zace nebunia?”

“Venisem să redobândesc acea viață, să o salvez. Dar nu era nimic de salvat, nimic de care să mă agăț. Doar nisipuri mișcătoare, loialități schimbătoare, istorii schimbătoare.”

“Mi-am amintit visul, labirintul. Mi-am amintit zidurile din saci de cereale și cutii de muniție, de temerile și de paranoia tatălui meu, de scripturile și de profețiile lui. Voisem să scap din labirintul cu întorsăturile lui care te dezorientau, de cărările lui mereu altfel, ca să găsesc lucrul acela prețios. Dar acum înțelegeam: lucrul prețios era labirintul. Asta era tot ce rămăsese din viața pe care o trăisem aici: o enigmă a cărei reguli nu aveam să le înțeleg niciodată, pentru că nu erau deloc reguli, ci o cușcă al cărei scop era să mă țină captivă. Puteam să rămân și să caut ce însemnase cândva acasă sau puteam să plec, acum, înainte ca pereții să se miște și ieșirea să fie blocată.”

“Când eram mică așteptam să mi se dezvolte mintea, să am experiențe noi și opțiunile să mi se consolideze, formând astfel o persoană. Acea persoană sau ce părea a fi, avea un loc al ei. Eram a acelui munte, muntele mă făcuse. Abia după ce am crescut m-a întrebat dacă aveam să ajung in același loc din care pornisem – dacă prima formă pe care o dobândește o persoană este singura ei formă adevărată.”

“Vinovăția este teama de propria nemernicie.”

“Dar ce a intervenit între mine și tatăl meu este mai mult decât timp sau distanță. Este o schimbare a oamenilor. Nu sunt copilul pe care l-a crescut tatăl meu, dar el e tatăl care a crescut acel copil.”

Această carte îmi rămâne în minte, în suflet și pe corp.