Dacă trăiesc într-o continuă plasticitate, voi sfârși prin a fi o simplă natură moartă…

Este 8 septembrie 2023, în mai puțin de trei ore împlinesc douăzeci și unu de ani.
Aveam tradiția ca, an de an, de când mi-am creat blogul să scriu un articol despre cum mă simt cu privire la anul din viața mea ce tocmai a trecut, ce am învățat, cum mă simt față de următorul. Anul trecut, în schimb, am „ratat” să scriu articolul. Nu l-am ratat, dar nu simțeam. Sau nu știam să descriu ceea ce simt. Aveam titlul, „Sclipiri de maturitate”, în minte din iulie 2022 când eram trează la patru dimineața și discutam despre ce intenții au persoanele care intră și ies, în și din viața mea. Aveam titlul, dar nu și conținutul. Cum eu eram omul, dar nu știam care e esența. Pentru că viața se împarte în…

Înainte și după mama…

Nu e ziua ei, dar ea mi-a dat viață. O naștere grea, în cea mai comună zi de naștere de pe planetă, pare să prezică o viață ce mie mi se pare grea. Bineînțeles că nu e întotdeauna doar greu…

Dar, în viața mea, sunt două ere. Una înainte de mama… bolnavă și una după ea… bolnavă. Atât de tare m-a impactat acest eveniment încât nu îmi amintesc viața de dinainte de boală, și nici nu uit să menționez că ea e bolnavă, de fiecare dată când am ocazia, de parcă ar fi boala mea, nu boala ei. De parcă m-ar fi îmbolnăvit și pe mine fără să vrea sau poate a făcut-o…
A trăit prin mine și când și-a pierdut scopul s-a îmbolnăvit. Și nu am reușit să îi mulțumesc îndeajuns pentru anii de dedicare cu scopul de a „repara” ce a fost în neregulă după naștere, pentru că mă focusez pe ce nu mi-a oferit.

Și ce nu mi-a oferit au fost atingerile: îmbrățisări și mângâieri ce nu îmi amintesc să fi fost dese în copilăria mea. Atingeri care acum s-au transformat în limbajul iubirii mele… și cel pe care îl râvnesc și cel pe care simt să îl dăruiesc. Și, culmea, pare că cel mai mult am râvnit independența… Pentru că o imagine din copilărie, de care îmi amintesc cu drag, e una în care tocmai asta mi-a oferit, independența… Iar odată ce am împlinit vârsta majoratului am luat darul acesta pierdut și dusă am fost. Și, prin această independență, credeam că fug de tot trecutul, de mine însămi, de răni, de traume, de tot bagajul emoțional, de piese de puzzle lipsă… Și, ce să vezi? Nu fugi…

Piesa de puzzle lipsă…

Nu îl menționez niciodată pe tata. Puțini oameni care au intrat în viața mea, de la liceu încoace, știu cum arată, unii îi știu (pre)numele și cam atât… Parcă ce îmi spune el când ne auzim uneori la telefon, din an în Paște, „ești fiica mea pentru că îmi porți numele”, devine o profeție, și parcă totul se rezumă doar la un (pre)nume…
Și poate nu e drept, că doisprezece ani, a fost în viața mea… Mai mult absent decât prezent… Dar a fost… Creierul meu, însă, a înghețat mai toate amintirile cu el, și cele bune și cele mai puțin bune…

Pentru că atunci când „a fost ca niciodată”, ca într-un coșmar și nu o poveste, atunci când a apărut înainte și după, l-am considerat și pe el vinovat… Și îl consider vinovat și pentru nașterea aceea grea, chiar dacă poate nu e responsabil întru totul…

Și nu știu dacă îl voi putea ierta sau dacă îl voi putea integra în viața mea. În mod previzibil, port și de la el un bagaj emoțional semnificativ. Caut mai mult să refac legătura cu mama, tocmai de aceea citesc multe cărți ce urmăresc relația de mamă-fiică, în schimb, niciodată nu am căutat să refac relația cu tatăl…

Înainte să plec din România am dat, în Acaju, peste cartea „Tot ce i-am promis tatălui meu” de Ioana Maria Stăncescu, carte care avea ca sinopsis o poveste asemănătoare cu povestea vieții mele, carte la care mi-am tot propus să ajung, dar nu s-a întâmplat (cel puțin până acum).

Nu știu dacă părinții mei duc la cine sunt eu astăzi, nu știu unde se termină viața lor, și unde începe a mea, dar e prima oară când o spun cu voce tare, și e un cuvânt care cântărește greu, dar mi-e rușine cu ei… Psihologii cu care am lucrat au spus atât au știut să îmi ofere, atât au avut de oferit, poate la rândul lor au primit mai puțin… Dar ce au avut ei să îmi ofere a fost apropiat de nimic?

Atingeri și respingeri

Cum de la mama mi-au lipsit atingerile și au devenit limbajul iubirii mele, de la tata am luat credințele limitative; credințe limitative pe care le-am conștientizat la vârsta de optsprezece ani că le-am împrumutat de la el, și poate nu doar de la tata, ci și de la mama lui… Mama lui care atunci când trec pe la ea, în loc să mă bucur/ ne bucurăm de momentul revederii, îmi spune că copilul ei e copil fără noroc în viață… Tata îmi spune că el nu a fost iubit niciodată de femeile din viața lui (dar asta îmi spune cu precădere despre mama)…

Iar lucrul acesta se traduce și în viața mea. Și eu cred că nu am noroc, mai ales în dragoste, că nu am norocul de a-mi întâlni persoana potrivită, cu care să îmi intemeiez familia pe care nu am avut-o niciodată… Că nu merit să fiu iubită.

Am sperat să fiu observată… Să mi se observe și sufletul, nu doar corpul, doar că nu a fost așa. Și mi-e frică că probabil nu voi fi niciodată observată. Am fost naivă (și încă sunt) și am căutat iubirea în exterior și în persoanele nepotrivite. Nu mi-e frică de singurătate, mi-e frică de abandon… Și de ce ți-e frică nu scapi… Prin urmare, am fost abandonată și respinsă de mai multe ori. Nu am încredere sută la sută în oameni, dar cu toate acestea, unor necunoscuți le-o ofer din start… E un paradox, dar tocmai de aceea ajung să fiu rănită. Și nicio experiență, din cele avute până acum, nu par să ducă spre țelul meu suprem: familia dorită.

Sclipiri de (i)maturitate

Om rău nu am fost, dar nu am fost omul lângă care alții să rămână. Pentru că sunt naivă, copilăroasă și caut atașament. Pentru că toți s-au considerat mai maturi decât mine, dar nimeni nu a acționat mai matur. Pentru că există mereu un raport de putere pe această lume și eu am fost naivă/ copilăroasă, iar alții maturi.

Doar că, ce să vezi?! Când întâlnești un om naiv și nu îți place, îl lași în pace. E poate, de cele mai multe ori, mai imatur să te folosești de naivitatea oamenilor care sunt dispuși să îți ofere totul (totul acela relativ pe care ei consideră că ți-l pot oferi). E mai matur să îi lași să își păstreze naivitatea și sufletul pur, decât să le transformi sufletul în cioburi.
Am douăzeci și unu de ani și sunt naivă, copilăroasă și caut atașament. Sunt încă imatură, tocmai de aceea sclipirile mele de maturitate apar în momente de luciditate. Luciditate pshică și liniște emoțională. Am nevoie să nu fie constantul zbucium. Aș vrea să experimentez această luciditate înainte ca oamenii așa-zis maturi să își bată joc de sufletul meu, dar probabil mai am niște lecții de învățat. Lecții care mă sfâșie una după alta.

Prin comparație

Am douăzeci și unu de ani și trăiesc prin comparație… Cu ce au alții și eu nu am… Trăiesc căutând răspunsuri, de multe ori la întrebări fără răspuns: de ce unii au relație și eu nu?, de ce alții merită și eu nu?, ce experiențe au avut ei ca să întâlnească persoana potrivită la doar douăzeci de ani și eu de ce nu o pot găsi…
Caut răspunsuri și de la oameni care nu îmi pot oferi răspunsurile de care am nevoie; dau refresh la email în speranța că poate a răspuns, știind că nu o va face.

Nu am încredere în mine și nici nu înțeleg de ce ar trebui să am, tocmai de aceea mă mulțumesc cu mai puțin decât aș merita, cu firmituri. Dar când nu ai încredere în tine nu știi cum să definești ce ai merita, ce e mai mult sau ce e mai puțin.

Pentru că nu am încredere în mine nu îmi iubesc nici corpul de cele mai multe ori, cu precădere culoarea pielii, pentru că mi se pune o etichetă care nu e a mea, cu care nu mă identific.

Mă uit în oglindă și nu știu pe cine văd. Par un om intransigent și devin din ce în ce mai rece, alteori mă regăsesc frumoasă având o carte în mână sau zâmbind din suflet. Văd asemănarea fizică cu mama și sper ca destinul ei să nu se repete. Mă uit în oglindă și sunt momente în care simt că nu mă cunosc suficient. Mă uit în oglindă și sunt zile în care nu știu cine naiba sunt. Mereu am sperat ca alții să mă observe, să par minunată, dar eu nu am stat să mă observ sau să (mă) construiesc o fire minunată, frica de mediocritate fiind una din cele mai mari frici ale mele.

Plasticitate și natură moartă

Motto-ul articolului de azi este: Dacă trăiesc într-o continuă plasticitate, voi sfârși prin a fi o simplă natură moartă… Nu știu cum am ajuns să scriu asta într-un articol anterior, dar e cert că așa am simțit. Și asta descrie cel mai bine ce simt acum, la împlinirea vârstei de douăzeci și unu de ani.

Mă simt pierdută… Nu reușesc să mă bucur de momentul prezent, mă gândesc mereu la trecut, la ce a fost greșit sau mă văd trăind cu dorința de a vrea să mă fi teleportat în viitor, unde voi fi ajuns la un grad de fericire. Nu reușesc să mă bucur de reușitele mele, cea mai fericită zi din viața mea rămânând aceea în care am aflat cu ce notă am luat examenul de bacalaureat. Și e trist, că nu doar o notă mă definește…

Mă simt pierdută și merg prin viață cu o inimă de plumb, ca în povestea lui Mircea Cărtărescu, A patra inimă. Sunt nopți în care adorm cu o inimă de plumb, aproape sufocându-mă de durerea singurătății, doar auzind cuvântul singurătate mi se așează o presiune greoaie în piept…
Sunt săptămâni în care plâng zi de zi (și asta se întâmplă de ani de zile, în era de după), sunt zile în care nu plâng deloc și uneori săptămâni, dar tot nu îmi găsesc locul. Constant nu îmi găsesc locul.

Am douăzeci și unu de ani, ani care simt că s-au scurs cum scurg copiii nisipul în palme la mare. Dar nu am doar vârsta de douăzeci și unu de ani, am și optsprezece ani, vârsta la care am plecat de acasă, am și nouăsprezece ani când mă las dusă de val și devine una din cele mai frumoase amintiri, dar totuși atât de urâtă. Pentru că poate forma inițială a inimii mele a fost una normală, transformându-se apoi într-una din sticlă, din care mi-am lăsat cioburi prin locurile și persoanele pe care le-am întâlnit, cioburi care s-au metamorfozat în particule de nisip.

Tocmai din cauza acestor cioburi și particule de nisip consider că a te lăsa dusă de val nu e alegerea potrivită, pentru că am făcut-o o dată cu speranța că va merita și nu s-a meritat. Am și douăzeci de ani, când îmi fac primul tatuaj, un nouă (IX), care nu înseamnă doar ziua de naștere, ci are multe alte semnificații, atât pozitive, cât și mai puțin pozitive.

Am douăzeci și unu de ani și e primul an în care nu am vrut să primesc urări în această zi, urări care mi-ar fi amintit părțile lipsă din mine, părți pe care le caut și încerc (cu disperare) să le găsesc: iubirea, fericirea, spontaneitatea.

Am douăzeci și unu de ani, am primit ajutor, dar poate nu am știut cum să îl prețuiesc îndeajuns. Am douăzeci și unu de ani și încă mă bucur de lucrurile simple. Marea, apusurile, lumânările parfumate, cărțile, chiar dacă uneori îmi displace să văd cupluri pe stradă, uneori mă și bucură, mă bucură să văd bărbați care le iau flori partenerelor.

Mă fac fericită lucrurile simple. Cu toate că sunt momente în care îmi doresc și lucruri valoroase. Îmi aduc fericirea lucrurile simple, dar simt că nu e de ajuns. Simt că am multe de schimbat, de îmbunătățit, de construit.

Am douăzeci și unu de ani, și simt că am încă o dată nevoie de ajutor ca să nu mă mai simt o natură moartă. Am trăit mult prea mult în plasticitate și le-am dat și altora puterea să mă facă să mă simt plastică.

Love,
Ana-Maria Cretu