Și despre cum e procesul pentru împrumutul de studii

Hello! Sunt Ana și a trecut ceva timp de când nu am mai scris aici, 5 luni cam așa (am început să scriu la acest articol în luna ianuarie, chiar dacă îl postez abia în martie). Îmi este dor să scriu, dar nu știu în ce măsură sunt pregătită să afle lumea lucruri încă neștiute despre mine.

După cum știți, pe 5 august 2021 am plecat din România pregătită să îmi schimb viitorul. Am venit în Olanda pentru tipul de facultate – universitate de științe aplicate, îmi doream să învăț aplicat pentru că eram sătulă de sistemul educațional românesc, iar un alt motiv care a stat la baza plecării mele a fost că aici statul olandez susține studenții cu un împrumut de studii.

Olanda acordă studenților din UE un împrumut pentru studii dacă aceștia îndeplinesc anumite criterii, printre care trebuie să dovedești că lucrezi 56h/lună.

O să vă povestesc mai jos cât de mult poate dura și cât de complicat poate fi cu timpul de așteptare.

Ei bine, știind din decembrie 2020 că vreau să plec, am strâns bani din alocații și din bursele de merit pentru legalizarea actelor și pentru a-mi face pașaport. Bacalaureatul a fost cel mai simplu obstacol din tot acest drum. Trebuia doar să îl iau, deci să am media 6, dar am avut o medie de 9,16, medie care la momentul acela m-a făcut beată de fericire pentru că nu mă așteptam la această medie, dar a venit ca un rezultat a celor patru ani de muncă constantă, iar care acum nu mă mai ajută la nimic.

A venit ziua de 12 iulie 2021, în care am primit e-mail de la agenția imobiliară și puteam să îmi aleg camera. Olanda, în acest moment, e la pământ cu piața chiriilor din cauza volumului mare de studenți, iar eu am fost anunțată că trebuie să îmi aleg camera extrem de rapid, cam în 5 minute, ca nu cumva să fie un alt student care să o închirieze. Plata trebuia facută până pe 19 iulie. Aveam o săptămână la dispoziție și trebuia să strângem 1411,19 euro pentru chiria pe august și septembrie, plus depozitul (garanția). Dar de unde bani când mama lucrează ca spălător de vase la un restaurant de pe bulevardul Carol I, din vestita zonă Copou, iar tatăl care a lipsit mult timp din viața ta îți mai trimite și el când poate câte 100 lei pe lună? Era o sumă exorbitantă. Dar, verișoara mea a organizat o strângere de fonduri, în rândul colegilor de birou ai ei și ai iubitului ei, explicând care e situația acasă cu mama și cu tatăl vitreg. Mi-am vândut și eu o bijuterie de suflet și am mai strâns niște bani din familie. S-au strâns în jur de 1900 euro. Deci aveam de chirie și de mâncare.

Prima seară mi-am petrecut-o într-un hotel de 2 stele, undeva în apropiere de centru. Pentru acea noapte am plătit 33 euro. A doua zi am mers la agenție să îmi ridic cheia camerei. De la agenție până acasă am mers, cu un ghiozdan în spate și cu un troler după mine, pe jos. Drumul a durat trei ore, nu știam orașul și nici să citesc GPS-ul foarte bine și m-am învârtit în cerc destul de mult timp. Când am ajuns pe strada pe care locuiesc am întrebat o doamnă cu un copil care e adresa exactă, mi-a spus, dar eu cu toată acea greutate, simțeam că nu mai pot continua. Am mai întrebat o dată o altă domnișoară cât mai am de mers — coincidența a făcut să o cheme Anne— iar domnișoara respectivă m-a întrebat dacă vreau să mă conducă până acasă, mi-a lăsat și numărul de telefon în caz că aș fi avut nevoie de ajutor.

Când am ajuns acasă, a fost o ușurare pentru mine. Mi-am așezat lucrurile și am simțit imediat liniștea pe care o căutam.

Imediat după ce am ajuns aici, pe 8 august, mama mea a fost internată la Spitalul de Psihiatrie „Socola” din Iași. Vestea am aflat-o prin telefon, de la verișoara mea. Ce e drept, știam că ar trebui internată, dar vestea tot a fost un șoc și m-am simțit vinovată (ea când a fost luată în ambulanță întreba unde sunt). Să auzi robotul spitalului nu e ceva plăcut, dar cel mai neplăcut e să simți din vocea mamei dozajul de pastile care i se administrează.

Oricât de greu ar fi fost de acceptat situația, am acceptat-o pentru că trebuia să continui procesul de integrare aici, respectiv cel de aplicare pentru împrumutul de studii. Am trimis un e-mail la primăria orașului pentru a-mi face programare, pentru a mă înregistra ca cetățean. Ultima dată liberă era 23 august, dacă nu, trebuia să aștept tocmai până în octombrie. Nu puteam aștepta pentru că în față era un întreg proces de parcurs.

Am fost la primărie, m-am înregistrat. Timpul de așteptare e între 5 zile și 4 săptămâni pentru primirea numărului de cetățean. Eu trebuie să învăț o lecție (da, încă trebuie să o învăț!), lecția răbdării. Trebuie să învăț să aștept și să am răbdare. Dar m-am numărat printre persoanele mai puțin norocoase, să spun așa, care au așteptat 3 săptămâni. Numărul meu de cetățean a venit pe data de vineri, 17 septembrie 2021, la finele celei de-a treia săptămâni de așteptare.

Bun, care era următorul pas? DigiD și cardul bancar. Am sunat, mi-am făcut programare la bancă pentru deschiderea unui cont de student (fun fact: cât de buni sunt olandezii la spelling – ei bine mi-am pronunțat numele pe litere – corect!, dar am ajuns să mă cheme Ene Mery :))))) ). Pe data de 5 octombrie am fost la bancă și mi-am deschis contul. Eram în target, spuneam eu, însă nu…

Următorul pas a fost înscrierea la Camera de comerț (KVK) ca freelancer, dar am dat peste un angajat mai puțin prietenos care nu a vrut să mă înscrie pe motiv că nu colaborez cu o organizație care are sediul în Olanda, așa că a trebuit să mă înscriu într-un alt oraș, ceea ce mi-a întârziat puțin procesul de aplicare pentru împrumutul de studii.

Pentru mine era vital să pot grăbi procesul pentru că nu aveam un laptop și era destul de dificil. În acele momente am simțit o presiune mare din exterior, pentru că la facultate toți lucrau de pe laptop și mă întrebau de ce nu am și când aș putea să îmi iau unul, iar singurii bani pe care îi primeam de la familie (care se strângeau lunar din trei părți, uneori prin rotație – de la bica, mătușa, mama, sora sau cealaltă mătușă) erau de chirie și de mâncare.

Îmi trebuiau bani așa că a trebuit să mă angajez. Am fost spălător de vase ceva timp. Mi-am demonstrat că pot să mă descurc și că pot face orice e nevoie pentru a-mi îndeplini visul. Și probabil am făcut-o ca să îmi înțeleg mama. Și cred eu, am înțeles-o. Măcar puțin.

Pe lângă tot acest proces care a durat undeva la 4 luni (incluzând timpul de așteptare – 2 luni), s-au întâmplat lucruri și în viața personală.

Pe 11.11.2021 am început să merg la terapie. Și mă bucură mult că am început să lucrez la mine, să îmi accept și să îmi integrez traumele. Sunt încă la început, dar psihologul acesta e cel mai constant psiholog la care am fost și voi continua să fac terapie cât de mult va fi nevoie.

Am cunoscut persoane faine anul trecut, persoane care au avut un impact asupra a ce voi deveni, și printre ei am cunoscut un el. Nu pot scrie multe, tot ce pot spune e că a fost un cocktail frumos de emoții și sunt recunoscătoare că am învățat, puțin, foarte puțin, cum să trăiești în prezent.

Pe 21 ianuarie am primit niște bani de la DUO (instituția care îți oferă împrumutul), bani cu care am reușit, într-un final, să îmi un laptop și să îmi dau examenele.

Era 6 martie și mă simțeam goală pe interior, am publicat o poezie despre acel el și mi-am propus ca pe 8 merg să merg într-un oraș nou ca să mai fac și altceva și să ies din casă. Atunci încă aveam student product-ul (Olanda îți asigură transportul gratuit în timpul săptămânii și o reducere de 40% în weekend, sau vice-versa, depinde de tine ce plan ți se potrivește), dacă ca parte integrată a împrumutului de studenți.

Pe 8 martie, am mers singură în Utrecht și mă bucuram că în sfârșit am șansa de a călători. Sunt unele zile în care, chiar dacă sunt împăcată cu singurătatea mea, mi-aș dori să am pe cineva. Mereu mi-am imaginat că voi călători cu o persoană alături, dar faptul că am ocazia de a călători singură mă împlinește. Îmi spuneam că trebuie să rămân studentă ca să am șansa de a călători.

Pe 9 martie am primit decizia de reaplicare la împrumutul de studii; care a fost una negativă pe motiv că nu îndeplineam criteriul de naționalitate. Pe 10 martie am sunat la ei și mi s-a comunicat că, de fapt, cererea a fost anulată pe motiv că nu trimisesem un act, dar eu, de fapt, îl trimisesem. Neînțelegerea a fost că am trimis acel act și l-am descărcat la mai puțin de 30 secunde de la trimitere și probabil nu a apărut în baza de date a celor de la Tax Office. A trebuit să merg la gară să îmi anulez student product-ul de care vă vorbeam.

Tot pe 10 martie mi-a intrat ultimul meu salariu de la fostul meu job, și am decis că oricât de proaste au fost veștile care veniseră în ultimele două zile, să îmi plătesc biletul de tren și să merg pe 11 martie în Haga cu prietena mea româncă de aici, mai ales că a fost și ziua ei. Simțeam că merit să cheltuiesc niște bani din salariu, pe ceva ce credeam eu că va fi o experiență ce merită trăită.

Acele zile au fost, cred, cele mai frumoase din viața mea. Pentru că mi-am propus să le trăiesc așa! Iar în Haga aproape am plâns când am văzut marea. Adevărul e că nu îmi doream să fi venit în Olanda și să nu vizitez măcar un oraș. Cred că ar fi fost cel mai mare regret al meu. Iar în cele 7 luni de când sunt aici am vizitat Roermond, Utrecht, Haga și orașul în care locuiesc, dacă se pune, Eindhoven.

Pe 15 martie am completat o scrisoare de obiecție a deciziei (practic am obiectat la o decizie luată corect), iar pe 16 martie am fost la poștă și am trimis-o.

Tot ieri, 16 martie, am avut terapie și am plâns întreaga ședință și mi-am dat seama, împreună cu psihologul, că am 5 soluții practice la îndemână:

1. Să se întâmple o minune și să fie acceptată contestația (ar putea fi și varianta de a reaplica și să aștept decizia, din nou, între 8 și 12 săptămâni).
2. Să îmi caut un job part-time, mai bine plătit decât cel de spălat vase, și să am și job și facultate în paralel.
3. Să îngheț anul, să îmi găsesc un job și să strâng bani ca mai apoi să mă reînscriu să îmi termin studiile.
4. Să mă întorc în România și să mă înscriu la facultate în Cluj.
5. Să învăț italiană și să dau la facultate în Italia.

Azi e 17 martie și plâng chiar dacă mi-am propus să lucrez și să fac tot ce ține de mine să îmi iau creditele și să termin măcar acest block.

Mi s-a părut că în aceste 7 luni am trăit constant sentimentul de nesiguranță financiară, și uneori poate am fost nemotivată să muncesc pentru principalul motiv pentru care sunt aici – facultatea. În acest punct, vreau să închei acest block (cu toate că mi-ar fi plăcut să închei acest an) și să îmi iau examenele. Pentru asta trebuie să muncesc, știu.

Îmi doream ca povestea nespusă din spatele plecării să o spun abia peste 4 ani când îmi voi fi luat deja Diploma de licență (sau măcar la începutul celui de-al doilea an universitar, când îmi voi fi luat Propaedeutic Diploma), pentru că îmi doream să fie o poveste a reușitei sau cum am ajuns să termin primul an, dar a ajuns să fie o poveste dacă nu despre muncă, despre compromisuri. Sunt iar în acest moment al vieții, în care fac lucrurile care depind de mine și, în același timp, sunt lucruri care nu depind de mine: lecția învățată de mine în aceste 7 luni de când am venit în Olanda, e că sunt lucruri în viață asupra cărora nu avem control. Eu, persoana obsedată de control, îmi e greu să accept lucrurile așa cum vin, cu toate că în ultimul timp am devenit mai liniștită (sau mai resemnată, cred că e termenul potrivit); sper doar să nu fie un coping mechanism.

Dar, din acest punct, toate cele 5 situații prezentate mai sus sunt valide și posibile. E posibil să se întâmple orice. Cum am spus în articolul despre venirea aici, Toate viețile încep acum, nu destinul/viața m-a adus în Olanda, eu m-am adus în Olanda. Plecarea, în sine, a fost un joc cu destinul.

Dacă la început plecarea din România nu mi-a fost ușoară pentru că eram întrebată constant de către familie de ce am plecat, acum îmi e greu să plec de aici. Patru ani de zile din viața mea am căutat liniștea pe care o simt acum. Nu știu în ce punct mă va purta viața și ce decizie voi fi nevoită să iau în următoarele luni, dar nu îmi voi uita visul și cine vreau să devin.

Cum mi-a spus și psihologul, niciuna din aceste variante nu e rea. Singurul lucru pe care mi-l pot spune e că sunt MÂNDRĂ de mine și ÎMI MULȚUMESC mie și oamenilor pentru unde am reușit să mă port/ poarte.

Cei care citiți asta să fiți recunoscători pentru că vă aflați în punctul acesta al vieții, oricare ar fi el. Iar cei care sunteți mai norocoși, să mulțumiți celor ce v-au creat oportunitățile. Eu sunt recunoscătoare pentru tot ce am trăit în ultimele 7 luni, pentru oamenii pe care i-am cunoscut și pentru cât m-am dezvoltat. Chiar dacă simt un amalgam de emoții și gânduri acum, și cel mai puternic gând fiind „Nu vreau să renunț” sunt mândră de mine că am reușit să îmi creez singură șanșele și sunt recunoscătoare că am avut o comunitate la început care să mă ajute cu asta.

Poate tot acest joc cu destinul, poate toate aceste compromisuri, piedici, lecții sunt ca să îmi dau seama ce îmi doresc și să descopăr cine sunt cu adevărat.

Mulțumesc joc al destinului, să știi că încă mai am putere să mă joc!

17 Martie, ora 19:00 CET, am un mic update de făcut. Mâine, 18 Martie 2022, aplic prima variantă posibilă din acea listă și anume, fac reaplicarea pentru împrumutul de studii, așa că e o șansă să termin primul an. Cât timp va trebui să aștept și cum va fi de data aceasta, va rămâne pentru o altă poveste. Wish me luck! 🤞🏻