Oamenii nu scriu din nimic. Oamenii scriu din suferință, atunci când nu se simt înțeleși, din dragoste neîmpărtășită… în general, din și despre sentimentele de care sunt cuprinși, sentimente nu tocmai plăcute.

Eu scriu din toate motivele enumerate mai sus, iar în lumina ultimelor opinii ale unei persoane dragi, cred că aș putea adăuga că scriu și din frustrare.

Și mie mi-ar plăcea să vin cu articole pozitive, povești frumoase, dar viața mea nu mai e așa. Mi s-au șters din memorie aproape toate amintirile plăcute și a rămas doar suferința. (Într-un spot publicitar spune cam așa: Adulții au tot, dar copiii știu să se bucure de tot. Se pare că nu mai sunt/nu mai știu să fiu un copil.)

Scriu de la finalul clasei a patra/începutul clasei a cincea, pentru că doamna mea profesoară de pe atunci, o persoană minunată, a văzut ceva în mine. La un moment dat, mi-a mărturisit că sunt ca un diamant neșlefuit. Pe atunci l-am descoperit și pe unul dintre autorii mei preferați de astăzi, Mircea Cărtărescu, principala mea sursă de inspirație la vremea aceea. Îmi plăcea mult să îmbin cuvinte, să le dau sensuri noi, să construiesc metafore. Dacă m-aș fi străduit puțin mai mult probabil că aș fi reușit să scriu povești pentru cei mici.

Acum am devenit mai pragmatică, mai cu picioarele pe pământ, nu știu dacă acest fapt m-a determinat să îmi irosesc talentul sau nu. Poate, odată cu procesul maturizării, ar fi bine să părăsesc locurile care îmi provoacă suferință și să încerc să îmi construiesc o poveste fericită.

Până la o poveste fericită, însă, trăiesc tot într-o realitate crudă, într-un loc care îmi provoacă suferință și care îi determină pe ceilalți să își formeze o opinie despre mine, mai mult sau mai puțin distorsionată. Mereu am fost judecată, catalogată greșit, mereu mi s-au pus etichete.

Mi-a făcut bine că am scris ultimul articol. Chiar dacă au fost informații intime pe care doar apropiații le știau, mi-a făcut bine. M-am descărcat. Și mă simt împăcată. Mai mult ca niciodată. Și am primit mesaje emoționante de la persoane la care nici nu mă așteptam, care mi-au luat pânza opacă din minte și mi-au amintit ce merit cu adevărat. Mulțumesc!

Acum aproape două luni în urmă, am avut două încercări stâlcite de a scrie poezie. Mi-ar plăcea să revin la prima mea dragoste, metaforele, să dau formă și sens cuvintelor. Vă las mai jos, strofele pe care le-am compus. Din suflet. Ca de fiecare dată. Cum fac eu lucrurile. Sper ca în viitor să scriu articole drăguțe și poate voi avea poezii (emoționante e prea mult spus) reușite.

A voastră,

Ana-Maria Crețu

Murind iubind

scânteia dintre noi e ignifugă
iar eu dau o fugă
într-o lume glacială
sperând să devin mai specială.

sunt doar o rătăcită
ce nu poate fi fericită.
dar nici pentru o milisecundă
inima nu abundă
ci e doar sângerândă.
agonizând zâmbind
murind iubind.

Donator universal

mi se mai spune și donator universal
dar sunt doar un om banal
îmbrăcat în pozitiv
expirând doar negativ

nu sunt un panaceu
sunt doar eu
încercând să fiu erou
rămânând doar un ecou

mereu gol și constant
rămânând distant
ajutând la transfuzie
dar nu și la amnezie

vreau doar o perfuzie
sau doar o infuzie
plină de iubire
nu doar de dezamăgire