6 iulie 2019, ora 1:40 AM

Acum aproape 17 ani în urmă, pe 9 septembrie 2002, vin pe lume la doar 6 luni și jumătate pentru că cu câteva zile în urmă tatăl meu i-a tras un picior în burtă mamei. Cu greutatea de 1200g. Trei luni stau la incubator. După trei luni vin acasă.

Pe 9 august 2007 îmi moare bunicul de pe linie maternă și de atunci totul se schimbă. Mă mut cu bica, dar asta nu înseamnă că sunt privată de certurile din familie. Mama a suportat multă violență, despre care nimeni din familie nu știa.

Pe 9 noiembrie 2012 îmi moare bunicul de pe linie paternă. Am avut un vis prevestitor al morții lui în aceeași dimineață. Am ținut mult la el…

Mama a spus stop la un moment dat. Tata a plecat. Nu știu dacă am văzut-o cu adevărat fericită cât timp au fost împreună.

În gimnaziu „m-am îndrăgostit” de un profesor pentru că eram în căutarea tatălui model. În clasa a șaptea, pe 25 octombrie 2015, moare o altă persoană dragă mie, fiica doamnei învățătoare, persoana care m-a învățat să dansez. Nu prea am putut suporta pierderea, mai ales că o boală cruntă a răpit un suflet atât de bun, așa că am mers la psiholog.

În clasa a opta, mai exact pe data de 10 octombrie 2016, mama a fost diagnosticată cu psihoză acută. Cauza? Depresii netratate și bătăile primite de la tata doar în zona capului. A fost foarte greu de suportat pentru mine, mai ales că aveam planuri mari de viitor, dar din acea zi totul s-a schimbat. Mi-am pierdut mama și știam că nu își va mai reveni niciodată.

Tată, nu știu dacă voi reuși să te iert vreodată din tot sufletul meu…

Mă duceam plângând la școală dimineața, seara plângeam, dimineața o luam de la capăt.

Pe 11 septembrie 2017, încep o altă perioadă din viața mea, liceul… În ziua aceea m-am îndrăgostit de cineva care are fix caracterul tatălui meu. Îmi zic că e o perioadă, că va trece, că nu ar trebui să afle, că nu îl cunosc cu adevărat, că e îndrăgostit de altcineva, că nu aș avea șanse la el; dar cu toate acestea, după nici mai mult, nici mai puțin de 10 luni, îmi iau inima în dinți și mă hotărăsc să îi scriu, să îi spun ce simt pentru el. În jur de 22-24 iulie 2018 mă refuză, iar eu în seara aceea am avut un atac de panică foarte intens care a durat în jur de 30 sau 60 de minute. Cel mai intens… și chiar dacă a trecut aproape un an, mi-l amintesc de parcă ar fi fost ieri.

Tot în perioada în care am început liceul, pe 13 septembrie 2017, intră în viața mea o persoană minunată, o prietenă extraordinară care mi-a fost alături în momente foarte grele. Îți mulțumesc și îți sunt recunoscătoare. Îmi pare rău că te-am făcut să te simți prost uneori, că te-am făcut să te simți o umbră… Să știi că te-am apreciat mereu, la fel cum o fac și alții…

Nu am eu mulți prieteni, dar toți cei pe care îi am, ocupă un loc aparte în inima mea și fiecare e unic în felul său. Acum o săptămână, însă, cred că mi-am pierdut una dintre cele mai vechi prietene… Mi-a reproșat că sunt o egoistă și o frustrată, că nu merit nimic, că eu sunt problema, că eu o îndepărtez pe mama de mine. În ultimii trei ani nimeni nu a trăit în papucii mei, i-am suportat fiecare criză în parte. Niciodată nu m-am simțit un copil iubit, cu toate că mama mă iubește în felul ei, știu asta, dar niciodată nu am primit afecțiunea pe care mi-o doream. Tata mi-a spus cu ceva timp în urmă că el nu m-a vrut cu adevărat, iar faptele lui au cam dovedit asta, dar cel mai grav e că au avut consecințe.

De doi ani, mama e recăsătorită cu un bărbat care nu o apreciază deloc.

M-au durut cuvintele tale, de aceea am scris acest articol. Cel mai sincer poate… Îmi pare rău pentru ce ți-am spus în ultima noastră conversație, pentru că poate nu am reușit să fiu o prietenă bună…

În spatele pozelor în care zâmbesc sau în spatele râsetelor false, aceasta sunt eu. Un om care „râde ca prostul” , de cele mai multe ori, după părerea unora, un om care inspiră naivitate altora, un om frustrat și egoist care nu merită nimic… Dar, mai presus de toate, sunt OM. Și poate, de fapt, nu meritam toate acestea, poate de fapt, merit să mă simt iubită și apreciată, poate în interiorul meu sunt un om bun. Poate sufletul meu nu merita toate acestea. Un om care în ultima perioadă nu se mai bucură de nimic, care nu-și mai amintește ce a fost frumos în viața ei, care se confruntă din ce în ce mai des cu atacuri de panică.

6 iulie 2019, ora 3:05 AM

Asta am fost. Cu slăbiciuni, cu frici, dar sinceră și reală…