Acum cinsprezece ani o fetiță firavă venea pe lume, zic firavă pentru că s-a născut prematur din cauza unor complicații. Acea fetiță s-a dovedit a fi mult mai puternică decât au crezut medicii și părinții ei.

Acum, la cinsprezece ani, mă simt puternică fiindcă am putut face față atâtor de multe piedici care mi s-au pus în cale, dar, paradoxal, nu mă simt binecuvântată. Oare de ce?

Ce simt la 15 ani? Ce simt la cinsprezece ani probabil că va persista și se va amplifica în următorii ani.

Simt dorul. Dorul de mirosul teiului din fața casei, dorul de doamna educatoare care mă ținea pe genunchi atunci când m-am lovit și mi s-a format un cucui până când urma să vină mama să mă ia acasă, dorul de prima zi de școală, dorul de doamna învățătoare care m-a învățat primele taine ale literelor și ale cifrelor, dorul de serbările de atunci, de dansurile pe care le pregăteam și la care munceam zile în șir. Mi-e dor de toți oamenii care mă învățau ce înseamnă fericirea, oameni speciali care vor rămâne mereu în sufletul meu.

 Totul se poate retrăi, dar nu cu aceeași intensitate ca prima oară. Simt că îmi lipsește acea inocență din copilărie, dar cum fiecare perioadă este specială, la vârsta de 15 ani, în plină adolescență, simt că încep să mă maturizez.