Istoric personal

Într-o iarnă geroasă a anului 1938, pe 22 ianuarie, nu departe de începutul celui de-al doilea Război Mondial, se naște, în satul Horlești (a Domniței), într-o familie cu alți șase frați, Cîrlan Iliana, femeia ce urma să îmi fie bunică (bica, cum obișnuia să o strige majoritatea nepoților).

Copilăria a fost una sărăcioasă, urmând doar cele patru clase primare, renunțând la educație ca să își ajute familia la muncile câmpului. Adolescența îmi este neștiută, pentru că în copilărie dânsa mă îmbăia cu povești, care după moartea ei, s-au dovedit a fi amestecate.

Însă, ca tânăr adult, bica a plecat la București să aibă grijă de o fetiță, Doina sau Doinița, așa luând naștere, numele celei de-a treia fiice ale sale, mama. După ce a avut grijă de această fetiță, a lucrat la Casa Armatei în București, ca femeie de serviciu.

Acolo, l-a cunoscut pe bunicul meu, bicu — Beldie Hristache, bărbat din satul Roșiești, județul Vaslui, cu un nume nu prea comun pentru acea vreme; care lucra la Munca Invalizilor din București. Bicu și-a pierdut mâna stângă pentru că în copilărie, o căruță încărcată cu struguri a căzut peste el. În ciuda invalidității, avea o inteligență sclipitoare și a devenit un jucător de șah premiat.

În albumul familiei datează multe poze cu ei dansând, iar mătușa mea își amintește de poveștile mamei sale cum spunea că dansau la Sala/ Salonul Floreasca. Acum, aceste amintiri mă transpun în filmul Parfum de femeie.

Însă, după o perioadă, tânăra domnișoară s-a întors în Iași, unde a lucrat până la pensie în funcția de spălătoreasă la Spitalul Militar, uneori ajutând și în bucătărie.

S-a întors și bunicul, un om perceput de familia bunicii ca fiind sobru, comparativ cu bica, care avea mereu zâmbetul pe buze, era o femeie finuță, și semăna cu o actriță, așa cum o descrie una din nepoatele ei de pe frate.

Bicul a venit la Iași ca să își clarifice intențiile, față de tatăl bunicii. La început, nu au fost luați în serios, însă străbunicul realizând ca sunt serioși și aceștia chiar urmează să facă pasul cel mare, a fost nevoit să își dea acordul, singurul sfat al străbunicului fiind să nu “își bată joc” de ea.

Ce o fi însemnând a nu își bate joc însă, mi-ar fi greu să mă pronunț, bica nefiind privată de violența domestică. Dar așa cum se spune în popor, despre morți numai de bine.

23 decembrie 1970, bunica mea, Iliana, la vârsta de 32 de ani o naște pe femeia ce urma să îmi fie mamă. Ca într-o oglindă a vieții, 32 de ani mai târziu, pe 9 septembrie 2002 mama îmi dă viață.

Cum am început să fim doar noi două?

Când bicul, aproape de sfârșitul vieții, era internat în spital, am fost de câteva ori cu bica în vizită la el, să îi ducă pijamale și câte ceva de mâncare. Eram pe holurile întunecoase, reci, și pline de ecouri ale spitalului, când am auzit „Pregătiți-vă că nu mai este mult”. Și mult nu a mai fost, a fost externat, și simțind că viața lui se apropie de sfârșit, i-a cerut bunicii să cheme preotul, să moară „ca un creștin”, chiar dacă pe parcursul vieții nu a avut o relație apropiată sau specială cu divinitatea. Și, sfârșitul a venit, inevitabil…

Pe data de 9 august 2007, am fost trezită în miezul nopții de plânsetul cu sughițuri al mamei, pe care am întrebat-o somnoroasă ce se întâmplase și unde e tata. Am aflat, astfel, că “a murit tăticul” (bicul). Ultimele cuvinte ale bunicului, față de femeia vieții sale, au fost, „Să știi că te-am iubit”.

Ca bunica să nu se simtă singură și să nu fiu martora violenței domestice dintre părinții mei, mama mea a decis ca eu să locuiesc cu bica, iar de atunci, și până am plecat la facultate, am primit toată iubirea și blândețea ei.

Atât pentru mine, cât și pentru sora mea mai mare, Ioana-Diana, bica ne-a fost ca o a doua mamă.

Amintiri și ritualuri

Cred că prima amintire vie pe care o am cu dânsa, e într-o dimineață de 6 decembrie când trebuia să fi venit Moș Nicolae însă eu nu primisem niciun cadou atunci, așa că dis-de-dimineață s-a dus pe Copou să îmi ia cartea Povestea porcului de Ion Creangă și mandarine.

Relația dintre mine și bica s-a bazat pe multe ritualuri, dar poate cel mai important e cel care poartă titlul acestui articol. Când eram în clasa a doua și trebuia să învățăm poezia Somnoroase păsărele, doamna învățătoare ne-a sugerat să folosim acest vers — Fie-ți îngerii aproape, somnul dulce! — în loc de noapte bună, iar pentru că mi-a plăcut, l-am folosit preț de 10 ani, noapte de noapte. Ei, uneori, bica fiind somnoroasă răspundea doar cu somnul dulce și adormeam îmbrățișate, căci limbajul iubirii mele a fost și va rămâne cel al atingerilor fizice.

Un alt ritual pe care l-am avut împreună cu bunica mea a fost mersul la mare de la 7 la 14 ani, preț de 10-20 de zile, depinde, căci mergeam de 2 ori în trei luni; odată și împreună cu mama. Înainte de a merge să luăm trenul de lângă gară, la cofetăria mai ieftină (nu cofetăria ANA, însă nu îmi amintesc numele celeilalte și este posibil să nu mai existe); și ne luam câte o savarină. De aceea, până astăzi, savarinele au rămas produsul meu de patiserie favorit chiar dacă nu îl consum foarte des și, fie vorba între noi, nu mai are același gust ca înainte, nefiind la fel de însiropată.

Cel mai des, la mare, mergeam în stațiunea 2 Mai, bica având niște rude din Horlești, care s-au mutat acolo. Astfel, cu toate că nu am mai fost în 2 Mai de aproximativ opt ani, cred că îmi este totul încă foarte cunoscut, căci a avut grijă să ne plimbăm pe o parte cât mai vastă din teritoriul satului. Tot cu bica, am fost și prima oară în Vama Veche, acolo unde îmi povestea că, alături de bicu, în tinerețele lor, mergeau pe malul mării și ajungeau în Bulgaria. I-am propus să mergem și împreună, nu știu însă ce a fost în mintea mea, căci cu siguranță nu puteam merge atât de mult.

Răceala regretelor și căldura focului

În ciuda faptului că vara prășea în grădină, creștea legume, dădea mâncare la găini și alte treburi casnice; când venea iarna îmi povestea cu amar cât de rău îi pare că s-a luat după soț și au venit la țară, căci ei îi plăcea mai mult la bloc și nu mai trebuia să cumpere mașini de lemne sau să facă focul. De menționat că atunci când eram mică, iar iernile erau grele, cu -27/-28 de grade afară, avea grijă să mențină focul pe tot parcursul nopții și o temperatură călduroasă în jur de 25-26 de grade.

Din cauza acestei obișnuințe și acestui comfort, am ajuns ca în Olanda să îmi negociez temperatura la 21-22 de grade pe timpul iernii.

În copilăria mamei și a surorilor ei, bunicii mei au locuit în cartierul Cantemir și apoi în cartierul Alexandru, mutându-se în anul 2000 la Rediu, acolo unde eu am copilărit și crescut. Ca să îmi prezinte trecutul familiei cât și personal, îmi amintesc că m-a luat cu dânsa atât să vizionez apartamentul din Alexandru, cât și să văd Spitalul Militar și se vedea cât de apreciată era de cei din jurul ei la muncă, pentru că, chiar și după foarte mult timp, unii colegi erau bucuroși să o vadă și o salutau zâmbind.

Rădăcini…

Bica încă din copilărie/adolescență obișnuia să meargă la biserică. Când nu reușea să meargă la Biserica Ortodoxă din satul Horlești, mergea la cea Catolică. Cum mai sus am ridicat tema socială a violenței domestice, în rândurile ce urmează voi deschide o altă temă, și anume cea a minorităților religioase dar și etnice.

Colega mea de bancă din clasele I-IV, care a devenit și prietena mea cea mai bună și cu care și în acest moment păstrez o anumită legătură își are și ea rădăcinile tot în satul Horlești și mi-a povestit cum satul Horlești este alcătuit din două minorități: oamenii de religie catolică (numiți ceangăi) și oamenii de etnie rromă. Dacă nu făceai parte din prima minoritate, automat făceai parte din cea de-a doua.

De la bica am moștenit culoarea pielii deci mereu am fost curioasă dacă ea era de etnie rromă ca și cum cantitatea de melanină definește cine ești. Ea mereu a negat, nu cred că din rușine, ci din neștiință. Însă mie mereu mi-a fost rușine. Am simțit că mereu am ceva de demonstrat.

Chiar dacă nu știu limba, nu știu tradițiile comunității rrome cred că în subconștientul colectiv oamenii și-au pus mereu un semn de întrebare întâlnindu-mă. Așa că a trebuit să fiu mai mult decât roboțica sau chiar mai mult decât culoarea pielii mele. Personal, nu m-am asociat niciodată cu etnia și nici nu o voi face. Însă ce pot face de acum încolo este să înțeleg dificultățile comunității și să devin conștientă dacă intenționat sau neintenționat, am jucat o parte în crearea acestei probleme fie prin ignoranță, fie prin alte constructe mentale clădite de-a lungul timpului.

Tradiții de sărbători și omul sărbătoare

Așa cum spuneam mai sus, bica a fost mereu legată de biserică. Crescând cu ea, am învățat ce înseamnă rugăciunile seară de seară, mersul la biserică în fiecare duminică, spovedaniile, împărtășaniile, tradițiile pascale și cele crăciunistice.

În fiecare an, de când începea Postul Mare și până la final, până să i se deterioreze starea de sănătate, reușea să îl țină cu sfințenie. Când venea însă vorba de Postul Crăciunului, până să ajung cu mama acasă de la colindat, bica reușea să se înfrupte din bucate și să ne aștepte și pe noi la masă în seara de 24 decembrie.

Pentru mine însă cea mai dragă sărbătoare creștină va rămâne Paștele pentru că mergeam alături de ea la denii de Miercuri până Vineri și apoi rămâneam până dimineața la Slujba Învierii. Cred că îmi place Paștele atât pentru simbolistica din jurul acestui sărbători, dar și pentru iubirea și dăruirea pe care dânsa i-o purta și oferea.

Bica a fost un “om sărbătoare”, mereu veselă și pozitivă, nefiindu-i frică să râdă zgomotos, așa încât după ce a plecat dintre noi, atunci când am întrebat-o pe mama de ce îi este ei dor la propria-i mamă, mi-a spus de râsul ei… Mie de blândețea, căldura sufletească și să pună mâna pe mine înainte de somn în fiecare seară….

Desprinderea și visul de a transforma trecutul în viitor

M-am desprins de cuibul bicăi poate prea târziu. Aveam 17-18 ani și trebuia să încep școala online, așa că a trebuit să mă relochez în casa mamei, pentru că îmi era rușine ca profii mei din liceu să nu vadă carpetele și icoanele de pe pereți. În același timp, cred că îmi doream și ceva intimitate, însă acum ce nu aș da să mai petrec puțin timp cu bicuța mea…

Visul meu este să transform casa în care a locuit bica într-un muzeu, vis mult prea nerealist ca să devină realitate. Însă bunica mea va rămâne mereu muzeul meu de dragoste necondiționată primită de-a lungul vieții mele. Nicio altă dragoste nu va putea fi comparată cu ai ei, nici o altă pierdere nu va putea fi comparată cu aceasta…

Mama mamei (și nu doar…)

În octombrie 2016, mama a fost diagnosticată cu psihoză acută. Presupun că, i-a fost foarte greu să vadă că starea mentală a copilului ei se degradează, că nu o recunoaște drept mama ei, că o învinovățește, și că, singurul ei ajutor pe care îl avea la treburile casnice refuză acum să o ajute. Știu că, atunci când mama a fost internată pentru prima dată la Spitalul de Psihiatrie Socola, imediat după ce am plecat din țară, cred că atunci a conștientizat cât de cât că mama e bolnavă, pentru că atunci când mama avea crize psihotice, definiția bunicii era, doar nu se simte bine astăzi.

Atât cât a trăit, bunica a fost mama a patru copii născuți, și al câtorva nenăscuți necunoscuți la număr (aici fac referire la perioada comunismului în care era interzis avortul însă mai multe detalii nu pot adăuga în acest articol pentru că nu știu experiența ei personală cu avortul la negru); și nu numai că a avut grijă de nepoți, dar și de strănepoți, singurul pe care nu l-a întâlnit însă este băiețelul surorii mele, născut la o lună și jumătate după trecerea ei în neființă.

De-a lungul anilor, am început să pun la îndoială forța unei puteri absolute, necunoscute, etc. Cu toate acestea, anul acesta, înainte de Sărbătorile Pascale, petrecând timp cu nepoțelul meu, se uita la poza cu bunicii mei, respectiv străbunicii lui, de parcă îi cunoștea. Pe bica nu știu cum ar fi putut să o cunoască daca el era la 7 luni si 2 saptamani in burtică când ea a plecat, însă se spune că sufletul copilului prinde contur la nașterea celui mic. Mi-aș fi dorit să o cunoască, dar cum asta e acum imposibil în plan fizic, sper din suflet ca nepoțelul meu să își păstreze aceeași bucurie de-a lungul vieții pe care și bica a avut-o.

Sfârșitul vieții

Ce am admirat la bica mereu a fost curajul de a face față obstacolelor pe care viața i le-a pus în cale. A îndurat la 82 de ani o operație de cataractă pe viu, pentru că, emoționată fiind, anestezia nu și-a făcut efectul, iar ea a stat și a îndurat durerea pentru că nu știa dacă are voie să spună sau nu ceva.

În octombrie 2022, a început degradarea din ce în ce mai accelerată a sănătății fizice și mentale. Atunci a făcut un accident vascular cerebral, iar eu fiind într-o stare mai grea din punct de vedere financiar atunci, îmi era frică că o să o pierd fără să o mai văd.

În vara lui 2023, înainte să vin acasă pentru prima oară după aproape doi ani de la plecare, am vizitat-o la început în spital, pentru că ea trecuse printr-o altă operație la sfârșitul lunii iunie. Mi-am amintit atunci cum e să mă strângă în brațe cu căldura și bunătatea ei care îi emana prin toți porii. Preț de două săptămâni, am petrecut, fără să știu atunci, ultimele clipe cu ea. În trei luni după aceea, a trecut printr-o a doua operație.

Când m-am întors în Țările de Jos, din cauza degradării sale din ce în ce mai acute, sunam din ce în ce mai rar, pentru că cu toate că ea spunea că se simte bine, eu știam că mințea. Acum, cu mintea de apoi, regret că nu am sunat-o mai des, pentru că, cu rușine mărturisesc, cred că i-am uitat vocea. Nu aș fi vrut să i-o uit…

Cu câteva zile înainte să devină inconștientă, bica mi-a spus ca mă iubește și a început să plângă simțind ca nu mă va mai vedea.

A deschis, printre ultimile dăți, cu ultimile puteri, ochii când mi-a auzit vocea, sâmbătă pe 17.03. 2024, iar mătușa mea i-a spus că sunt eu la telefon, iar ea cu ultimele puteri a spus un Da înfundat. Atunci am reușit să îmi iau rămas bun de la dânsa. Iar momentul acela în care și-a găsit puterea să deschidă ochii pentru mine și să afirme că știe că sunt eu, este și va fi convingerea mea pe viață că m-a iubit atât până la moarte cât și cu prețul vieții ei.

Fără dezlegare sau cele trei renegări duhovnicești

Bica a fost omul comunității, al credinței, al sprijinului și dăruirii. Ca eroniaș de mai bine de 24 de ani în satul Rediu, ca nepoată care a fost crescută în sânul credinței, mi-aș fi dorit un alt sfârșit duhovnicesc pentru dânsa. Însă, așa cum a încercat să mă liniștească mătușa mea, totul s-a întâmplat cum a vrut bunica. Și dacă bunicul a vrut să moară ca un creștin în ciuda faptului că era ateu, la bica lucrurile au stat diferit.

Preotul duhovnic a refuzat să îi facă o citire/ să o spovedească și să o împărtășească pentru că nu era în parohia lui la momentul respectiv (relocându-se la locuința mătușii în ultima perioadă a vieții, cât a avut nevoie de îngrijire). Preotul din parohia mătușii a refuzat să o spovedească și să o împărtășească pentru că nu era conștientă, refuzând să facă Taina Sfântului Maslu pentru că aceea se face doar în biserică, eu învățând diferit la ora de religie de la școală, că se poate face și acasă în cazuri excepționale. De orice alt fel de citire nu s-a pus problema. Preoții nu au vrut, din motive de administrație sau de conștiință, numai dânșii știu cu adevărat.

Însă acest aspect îmi amintește de episodul biblic în care Petru se leapădă de Hristos de trei ori înainte de cântatul cocoșului, în cazul bicăi, care a închis ochii când dimineața abia și-i deschidea, exact în prima zi a Postului Mare din anul 2024, acest gest de refuz al dezlegării îmi sugerează o renegare duhovnicească. Însă, faptul că se spune că oamenii care trec în neființă în momente ca Săptămâna Mare sau Paștele Blajinilor, ajung automat în rai, îmi aduce o oarece consolare sufletească la gândul ca poate asta se întâmplă și în prima zi a Postului Paștelui.

Când m-am gândit la un al treilea preot la care să apelăm, simțeam deja că e prea târziu. Și la 18 luni distanță mă gândesc dacă e etic sau creștin comportamentul preotului de a refuza rugaciunea la patul unui muribund.

Îmbrățișarea de rămas bun…

În noaptea în care bunica mea a plecat din planul fizic eu nu am dormit aproape toată noaptea, am adormit atunci când am simțit că vine și pune mâna pe mine ca atunci când ne pregăteam de somn împreună. Probabil acesta a fost modul ei de a-și lua rămas bun de la mine, știind cât de mult contează pentru mine.

Iar acest articol, este modul prin care eu accept plecarea ei și îmi iau rămas bun de la ea. Așa cum contează pentru mine, dar și pentru ea. Căci ce a contat mereu pentru mine, a contat mereu și pentru ea.

Iar talentul scrisului se moștenește pe linie maternă, și știu că a obișnuit să vadă lumea pentru frumosul ei, iar dacă ar fi învățat mai mult, probabil ar fi scris și ea. Și dacă vezi de undeva că am scris asta, să știi că îți întorc îmbrățișarea.

Te iubesc,
A doua mea MAMĂ.
Rămas bun!
Ana-Maria (Ani a ta)

P.S. Terminând vara aceasta serialul THIS IS US, când vizionam penultimul episod la care am plâns cu sughițuri, mi-a ridicat în minte următoarea întrebare: Ce amintiri cu noi i-au apărut în cele 5-7 minute de activitate mentală de după moarte? Sper din suflet că printre cele mai bune. 💌