Prolog:

mi-a placut mereu să scriu plastic, să citesc plastic și poate chiar să iubesc plastic.
îmi plac metaforele, le subliniez mereu în cărți, mereu am încercat să construiesc câteva din cuvinte ce nu aveau legatură; o singură metaforă nu am putut construi însă: un NOI.
dintre toate metaforele, „noi” am fost un oximoron. și oricât ne-ar fi placut noua sa punem doi oameni opuși sub același legământ, uitam ca oximoronul e figura de stil cea mai greu de interpretat. la fel și timpul in care ai apărut in viața mea, la fel și sentimentul pe care îl aveam lângă tine.
dacă ai fi desenat timpul cu mine cum ar fi fost? dacă as fi scris timpul cu tine cum l-aș fi scris?
plastic, ca ultima ta îmbrățișare când doar voiai sa scapi, ca răsăritul și apusul privite lângă tine, ca timpul petrecut lângă tine, ca micile noastre momente de intimitate.
asta a fost intre noi: plasticitate.

Ieri, 1 decembrie, voiam să adorm devreme, dar m-am răsucit patru ore de pe o parte pe cealaltă pentru că aveam o presiune în piept. Durerea aceasta în piept o am de ani de zile, cel mai adesea apare seara, atunci când apar și gândurile despre singurătate și faptul că anul acesta voi petrece primul Crăciun singură… De fapt, voi alege să lucrez anul acesta de Crăciun; după multe respingeri am fost acceptată, în sfârșit, la un job. Ironia sorții face că atunci când îmi doresc să am pe cineva de parte masculină care chiar să conteze, se întâmplă să lucrez într-un mediu în care să interacționez cu bărbați, vestea bună e că e cel mai nice job pe care eu l-am avut până în momentul de față. Ce spuneam? Că nu puteam adormi… Am deschis aplicația WordPress și mi-am dat seama că am articolul despre tine nepublicat. Așa că am decis să îl rescriu…

Știu, sloganul tău în viață este privat nu secret. Pentru că încă simt să scriu, chiar și după atâtea rânduri scrise în două scrisori care niciodată nu ți-au fost expediate, experiența aceasta se pare că nu va fi nici privată, nici secretă. De ce? Pentru că vreau ca peste ani să recitesc aceste rânduri, să nu uit ce am simțit, ce am trăit, să nu uit amintirile frumoase, chiar și cele mai puțin frumoase. Să-ți spun un secret?! Ești prima persoană cu care mi-am creat amintiri care chiar să conteze.

Ți-am scris emoționată într-o zi târzie de mai, se apropia perioada deadline-urilor, așa că eu, fără net acasă, stăteam prin cafenele sau biblioteca Universității Tehnice din Eindhoven. Conversațiile mi-au scos la iveală multe insecurități și ai tras o concluzie de doar șașe cuvinte, dar care, într-adevăr, spun totul despre mine („ești naivă, copilăroasă, și cauți atașament”). Concluzie pe care mi-ai spus-o abia peste o lună, când ne-am și văzut. Nu voi nega niciodată că sunt încă un copil, mai am de crescut, dar și mai mult… de vindecat. Am de vindecat răni. Unele care nu sunt ale mele, dar și unele care sunt ale mele. Pentru că poveștile și rănile încep de mic, iar povestea prin care am trecut cu tine nu a început cu tine.

A început cu un tată absent emoțional, cu un băiat de care îmi plăcea, care m-a refuzat, dar pentru care, timp de patru ani, am nutrit speranțe și care îmi dădea atacuri de panică, iar eu numeam asta îndrăgostit, cu un alt băiat imatur care nu a putut să își asume o decizie, și care a trebuit să o lase pe mama sa să ia o decizie în locul lui; decizie luată pe baza unei credințe greșite, apoi a unui alt tip care a fost egoist… Oare pe tine cum te voi descrie după un an? Sincer, nu știu… Știu că mulți spun că te-am pus pe un piedestal, dar nu e așa. La tine chiar am observat defectele din start și te-am plăcut în ciuda lor. Și nu te-am plăcut pentru că mă simțeam prea singură și căutam un refugiu.

După această experiență, am înțeles într-un final că singurătatea e destinul meu… cel puțin pentru moment. O accept, o trăiesc, și o port în sufletul meu cu presiunea de care îți spuneam mai sus. E frumoasă, dar îmi și macină sufetul. Până ajung firmituri de suflet. Doare că niciodată nu e să fie… Pentru că mereu mi se spune „n-a fost să fie”. Dacă trăiesc într-o continuă plasticitate, voi sfârși prin a fi o simplă natură moartă…

Dar, să revenim la tine. Am pornit amândoi cu dorințe complet opuse, cu profeții ce în final s-au realizat. Atâtea semne că n-ar fi putut să meargă…

Au fost momente când, din cauza limbajului corpului, m-am simțit respinsă, când probabil și tu te-ai simțit respins, nu știu. Dar cu toate acestea, cu tine m-am simțit în siguranță, liniștită. Înainte de date nu aveam nicio emoție, era prima oară când mi se întâmpla acest lucru, și nu a putut să nu îmi treacă prin gând că poate, în sfârșit, după atâtea încercări și așteptare, am dat peste persoana potrivită. Dar persoana despre care credeam eu că este cea „potrivită” are niște credințe pe care eu nu le-am descoperit prin mesaje. Dar, înțeleg. Totul, absolut totul, începe de la educație și nici eu nu pot spune că am crescut în cea mai sănătoasă familie care, așa cum se subînțelege, nu mi-au insuflat cele mai sănătoase credințe (una dintre ele fiind: „Toți (nr. bărbații) sunt o apă și-un pământ”).

Doar tu ești conștient de credințele personale, dar uneori, acestea se observă în comportament și vorbe. Vorbe care dor și care m-au făcut să regret pe alocuri comportamentul meu de după auzul lor.

Știu că după date mi-ai spus că ceva mai mult nu se poate între noi, povestea din trecut se repeta și acum, ba chiar mai mult, cu același comportament din partea mea, pentru că de ce mi-aș fi învățat lecția? Pare că niciodată nu mi-o învăț…

Cu toate acestea, m-ai sunat după două zile să mergem undeva, nu am putut să mimez entuziasmul pe care l-am simțit la auzul vocii tale, iar în ciuda unor gânduri deloc pozitive, pentru că îmi doream să vorbim, am acceptat. A fost cea mai mare nebunie pe care am făcut-o la 19 ani. Am fost curajoasă să am încredere în tine.

După acea excursie, am trecut la ritualuri oculte, să spun așa, eu care nu credeam în asta, dar la care am apelat pentru prima și utima oară. Iar tot ce rețin din acea citire în tarot sunt cuvintele: „Ai răbdare și ai încredere”, pe care nu le leg de situația noastră, ci, mai degrabă, de viață în sine. Trebuie să am răbdare (ceva care mi-a lipsit toată viața) și încredere că vor veni și zile mai bune. Și poate și o poveste mai frumoasă.

Nu vedeam un viitor foarte îndepărtat cu tine, nu mă gândesc la viitor pe termen lung în detaliu, mă gândesc la țelurile mele și la ce ține de mine și ce pot eu controla, iar asta reprezintă cariera, care mereu mi-a fost plasă de salvare și îi spun eu, mai nou, sensul meu.

Te vedeam în prezentul meu, care nici pe el nu îl pot controla. Nu pot controla incontrolabilul… Te vedeam în prezentul meu pentru că eram în siguranță lângă tine, pentru că mâinile tale erau scutul împotriva anxietăților mele. Mă echilibrai și mă susțineai, până… m-ai dezechilibrat total. Nu știam că această experiență îmi va aduce o perioadă de doliu, de lacrimi amare, de urlete, de întrebări, de insomnii.

Nouă ne-a lipsit un scop, am fost conduși de frici, avem amândoi un bagaj emoțional pe care încă nu știm cum să îl gestionăm… Dar știu că, și eu, și tu, am greșit. Și e prima dată când știu care îmi sunt greșelile. Și dacă aș fi fost mai curajoasă probabil te-aș fi întrebat dacă vrei să încercăm din nou, dacă vrei să-mi fii prezent. Din păcate, aceea a fost singura dimineață în care m-am trezit lângă tine, după un somn foarte scurt, în timp ce tu conduceai. Iar lumina răsăritului din acea zi, în părul tău, e una din puținele amintiri frumoase pe care mintea mea le păstrează pentru că nu am imortalizat momentul.

Te-am întâlnit ca să învăț să mă iubesc, să fiu mai curajoasă, să îmi dau voie să trăiesc. Am crezut că oamenii se pot vindeca împreună și că relațiile pot fi vindecare. În afară de durere și câteva imagini care cel mai probabil în curând se vor distorsiona, nu am avut parte de vindecare. Aș minți să spun că nu aș vrea să mai trăim ceva împreună după ce ne vom fi vindecat, dar nimeni nu știe. Las viața să curgă, dar momentan, ai fost un alt strop în cascada vieții mele.

Mi-ai oferit din timpul tău, ne-am consumat amândoi energia, uneori a părut că scriu în zadar, tu nu erai acela care să înțeleagă. Și nici eu poate nu am înțeles. Tot ce am înțeles, din tot ce am trăit și discutat e că am fost corpul potrivit la timpul potrivit.

Sfârșitul nostru s-a împlinit într-o zi de la începutul lunii august, cu o îmbrățișare și un sărut pe frunte din partea ta, și o eliberare a mâinii din partea mea. Ca de film:))) Și a fost cea mai sinceră îmbrățișare pe care am primit-o de-a lungul vieții.

Mulțumesc pentru că mi-ai amintit cât de mult mai am de lucrat la mine înainte să pot construi ceva cu o altă persoană! Toți căutăm atașament și sper să îl găsești și tu, sper să depui eforturi reale cu cine simți că merită.

De la un A care dă fărâmi din suflet fiecărei persoane, către un alt A, un suflet pe care n-am avut șansa să-l cunosc.