două trupuri aruncate în lume s-au întâlnit și au format o clepsidră
și prin clepsidra noastră se scurgea un altfel de nisip. ce era? atracție? dorință? nevoie? păcat?
orice ar fi fost, s-a scurs repede,
iar clepsidra s-a spart într-o noapte în care nu știam că va fi ultima

nu mai suntem două bucăți de sticlă.
eu sunt cioburi… pentru că timpul m-a desprins de acasă.

visam din alte vieți la acest acasă.
și te-am găsit acum, în nu știu a câta.

mângâierea ta a fost exact cum visam. tresărire, dorință, plăcere.

păru-ți era moale și mirosea a cocos
te inspiram de câte ori puteam…
cădeau picăturile de ploaie pe parbriz, era liniște în jur
iar eu ți-eram în brațe…

și tu mi-erai în brațe…
și-ți spuneam că ai cel mai frumos chip.

m-ai mângâiat pe obraz când mă durea
uneori prelingeai salivă deasupra mea
salivă care acum e o prelungire a acelei clipe în mintea mea.

îmi vorbeai cu voce caldă de parcă spuneai o poveste
totul era ușor, lin, natural.

prezentul nu era o promisiune,
viitorul, în schimb, ar fi fost un blestem
prezentul era liniște
viitorul un zbucium, o desprindere intenționată a clepsidrei.

dar timpul și sentimentele sunt o iluzie, nu?
prezentul e capitol încheiat,
iar acasă e un sentiment,
pe care eu,
pe de-a-ntregul
nu l-am aflat.

ne-am contopit și mă vei uita pentru totdeauna
ca și cum clepsidra ar fi fost doar o picătură
a ploii care cădea
pe parbrizul mașinii

nu-mi rămâne decât…
să mă învelesc cu noi
sau cu iluzia a ce-a fost cândva noi…
și să visez la un alt acasă…
vei rămâne omul preferat cu care nu am avut o șansă.

rămas bun, întâia mea dată!
rămas bun, iluzie-acasă!
rămas bun, parfum de cocos!