Acum patru ani scriam cu emoții și lacrimi un discurs pentru cursul festiv, pe care mai apoi l-am publicat pe blog ca Amintiri din gimnaziu – Discurs curs festiv pentru a-mi rămâne ca amintire. Anul acesta, însă, scriu cu ușurare o poveste care mi-aș fi dorit să fie puțin diferită.

Am stat pe băncile Colegiului Economic Administrativ Iași timp de patru ani, iar în acest articol voi vorbi transparent! despre atmosfera din acest liceu, despre profesori și colegi.

Anul acesta școlar a început altfel. În prima zi, nu am avut parte de o festivitate de deschidere, nici de una de premiere ca în anii trecuți (căci noi terminam anul școlar în iulie, iar festivitățile de premiere erau organizate la începutul anului școlar următor), în consecință, nimic din agitația de altădată.

A doua zi, prima zi de școală efectivă (cel puțin, eu așa am considerat-o), la ora de limba și literatura română am jucat un joc de cunoaștere – cum te descrii cu ajutorul inițialei prenumelui tău și, brusc, îți dai seama că nu îți cunoști colegii, că imaginea lor în viziunea ta e diferită, în mare parte, față de ce cred ei despre sine. Ei bine, da, mereu e așa. Mereu cel care se vede în oglindă se vede cu totul diferit, uneori mai bine, alteori mai puțin bine.

Dar hai să ne întoarcem puțin în timp, la începutul clasei a noua. Am plâns vreo două zile când am aflat la ce liceu am fost repartizată. Nu consideram că acest liceu se potrivește cu ceea ce îmi doresc, cu planurile de viitor și imaginea creată în jurul lui au fost factorii care m-au făcut să mă gândesc și să îmi spun din prima secundă că “Mă voi transfera”. I-am anulat toate șansele de la bun început. Însă, la prima oră de economia întreprinderii, am realizat că unii profesori sunt deschiși (poate chiar mai deschiși comparativ cu cei pe care îi avusesem în gimnaziu).

Am întâlnit aici un profesor – dar care, în anul următor avea să nu îmi mai fie profesor… (am înțeles devreme – prin clasa a șaptea – că profesorii pe care îi admir cel mai mult aveau să nu mai ia clasele și să rămână un etalon de dedicare mai mult metaforic/ idealizat de propria-mi minte decât unul real) – de fizică dedicat, cu vocație și care se implica, ne învăța cu pasiune și astfel, în liceu, în primul an, fizica a fost o materie care mi-a plăcut. Am cunoscut o profesoară de logică care gândește fain și care are o relație specială cu unii elevi, mai ales cu cei din trupa de teatru a școlii, trupă pe care dumneaei o coordonează (știu că o fostă elevă a ales să dea la Universitatea Națională de Arte “George Enescu” Iași – așadar, impresia greșită a multora e că dacă faci un anumit liceu, cariera profesională îți este deja stabilită, dar nu, drumul în viață nu îți este trasat din punctul în care ai pășit pe poarta lui și nici după ce ieși de pe băncile școlii – alegi ce te face fericit, și poți alege diferit în mai multe momente din viață).

În clasa a zecea totul s-a schimbat. Am avut un modul numit Etică și comunicare profesională. Mi-a plăcut enorm de mult această materie și mi-am dat seama că pentru asta sunt făcută (dacă doamna profesoară citește aceste gânduri – Vă mulțumesc enorm pentru inspirație și că mi-ați deschis o cale neștiută până atunci!).

Dar reversul medaliei, pe lângă profi dedicați, am întâlnit și profi mai puțini implicați. Pentru mine un profesor trebuie să te ajute să evoluezi, să te facă să îți dorești să devii mai bun (chiar dacă, probabil, e o așteptare nerealistă). Iar la capitolul limba și literatura română și limbi străine am rămas… cu un gust amar. Mereu am știut să văd și partea frumoasă din oameni. Doamna mea profesoară de limba și literatura română e un om bun, calm, așezat. Probabil, prin prisma problemelor de sănătate avute a ales să se axeze pe propria persoană și, probabil, la începutul carierei, s-a implicat prea mult și a fost dezamăgită, încât acum a ales să nu se mai implice.

Domnul meu profesor de engleză e un om cult. Poți purta discuții inteligente cu dumnealui dacă și tu ești genul care citește, căruia îi place să afle lucruri noi. Dar la capitolul engleză… știu mai degrabă că s-ar oferi să te ajute în privat, așa că a trebuit să învățăm mai mult singuri.

E clar că de-a lungul vieții învățam singuri, doar că în această perioadă ai nevoie de oameni care să te ghideze într-o oarecare măsură, iar un profesor trebuie să fie profesor la catedră, nu în afara școlii.

Și acum paradoxul celor patru ani de liceu: domnul profesor de matematică. Un om inteligent, care își face treaba, dar care are multe frustrări pe sistemul de învățământ românesc și frustrări legate de propria persoană încât adesea le proiecta pe noi. Eu acum numesc un paradox un om real. De ce real? În primul rând, pentru că cu toții avem frustrări, dar și filtre și așteptări pe care le proiectăm asupra realității exterioare, iar, în al doilea rând, pentru că 70% din profesorii din România sunt așa. Ca dumnealui și ca cei mai sus menționați. #realitateaautohtonă Poate uneori nu am rezonat cu unele glume din timpul orelor, dar acest om are o poveste de viață și despre reușită care îi poate inspira pe mulți. Relația mea cu matematica nu a fost una foarte bună niciodată, însă, în liceu, matematica a fost una dintre materiile care mi-au plăcut. Cu siguranță, acesta este meritul domnului profesor.

Plec din acest liceu apreciind toți oamenii pe care i-am întâlnit, dar foarte puțini profesori. Poate ar fi trebuit să scriu mai mult despre profesorii pe care îi apreciez, dar rămâi mult mai des impresionat negativ decât pozitiv.

Cam atât la capitolul profesori. Să trecem puțin și la capitolul colegi. Spuneam la început de părerea ta despre propria persoană versus părerea celorlalți despre tine. Din prima săptămâna am observat caracterele lor și am realizat că noi nu vom reuși să ne unim ca și colectiv. Au fost mereu grupulețe (și e normal, în fiecare clasă și liceu sunt – nu se punea problema ca toți să se simtă apropiați de toți și să se lege prietenii când suntem atât de diferiți și nu rezonam unii cu ceilalți), dar când a venit vorba să ne organizăm pentru anumite lucruri a fost dificil, uneori chiar foarte dificil.

Am apreciat fiecare coleg în parte pentru cel puțin două lucruri pe care am fost eu în stare să le observ de-a lungul anilor, dar număr pe degete persoanele cu care voi ține legătura după încheierea liceului.

Titlul acestui articol, titlu pe care l-am găsit din clasa a unsprezecea– Activ/ pasiv, bifuncțional – denotativ semnifică funcțiile unui cont, dar conotativ, pentru mine, semnifică atitudinile și comportamentele unora dintre voi.

Am încheiat clasa a douăsprezecea așa cum am fost mereu… Dezbinați și divizați. Mă bucur că s-a terminat.

Ultimul gând despre acest liceu e că nu a fost atât de rău cum credeam că va fi. Am învățat ceva diferit care îmi va folosi în viață – plec mai educată financiar. M-a ajutat să îmi găsesc drumul meu și mă bucur pentru puținii oameni, dar speciali pe care i-am câștigat lângă mine.

Și în încheiere, un sfat pe care l-am primit în ultima zi de școală de la doamna de istorie – o femeie minunată, un profesor excepțional care merită toată aprecierea din lume –: nu așteptați ca liceul să vă creeze șanse, creați-vi-le singuri! Dacă un elev citește asta, urmați acest sfat. E important să muncești la evoluția ta. Creați-vă șanse! Eu am parcurs câțiva pași spre un traseu diferit, care va deveni un drum concret, dar voi reveni cu niște gânduri… într-un alt articol. #stillworkingonmymasterpiece

A fost și aceasta o poveste… Povestea văzută prin ochii mei. În ochii altcuiva poate e diferită.

Drum frumos prin viață să aveți, colegi! Și mulțumesc tuturor profesorilor care, într-o mai mică sau mai mare măsură, și-au pus amprenta asupra mea.

P.S. Articol scris cu o lună în urmă, pe 10 Iunie 2021, când sunt făcute și majoritatea pozelor și de aceea am preferat să nu scriu despre experiența cu examenul de bacalaureat pentru că e cu totul altă poveste și chiar dacă e considerat examenul maturității acest articol ar fi trebuit să încununeze doar amintiri.