Cartea aceasta mi-a fost împrumutată de către verișoara mea pe perioada primului lockdown. Dacă m-a „chinuit” lectura acestei cărți? O, da, extrem de tare. E prima carte grea de psihologie și neuroștiință care „mi-a căzut” în mână (și pe care mă bucur că am dus-o la bun sfârșit). Am lăsat-o baltă o vreme, dar mi-am adus aminte de ea în septembrie când am citit un articol al revistei DoR, scris de reporterul Ioana Burtea, Vorbesc ca să nu știu doar eu pe care chiar vi-l recomand să îl citiți. E o poveste tare emoționantă (și din păcate, nu e genul de poveste singulară).

Toți vrem ca poveștile noastre să fie auzite. Astăzi voi vorbi. Despre experiențele de care mă simt pregătită să vorbesc, despre altele, vor vorbi citatele (unele din ele) în locul meu.

Din Referințe la cartea Corpul nu uită niciodată:

„Cartea Corpul nu uită niciodată ne prezintă călătoria plină de curaj a autorului în universul lumilor disociative paralele în care rezidă victimele traumelor, dar și în cel al disciplinelor medicale și psihologice menite să îi ajute pe pacienți. Din această carte de referință aflăm că mintea noastră încearcă cu disperare să lase în urma ei trauma, dar corpul nostru ne menține ancorați în trecut prin emoțiile și sentimentele sale care transcend cuvintele. Aceste deconectări interioare pot conduce la efecte cascadă, cum ar fi ruptura relațiilor sociale, având efecte dezastruoase asupra căsniciilor, familiilor și prieteniilor. Van der Kolk ne oferă o speranță, prezentându-ne diferite tratamente și strategii care i-au ajutat pe pacienții săi să se reconecteze cu corpul lor, să își reconecteze gândurile cu corpul. Concluzia pe care o putem trage după această călătorie științifică este că noi, ca specie, nu vom putea experimenta cu adevărat plenar întreaga bogăție a vieții decât prin cultivarea conștiinței de sine și prin dobândirea unui simț interior al speranței.”

(Dr. Stephen W. Porges, profesor de psihiatrie la Universitatea Chapel Hill din Carolina de Nord; autor al cărții Teoria Polyvagal. Fundamentele neurofiziologice ale emoțiilor, atașamentelor comunicării și autoreglării.)

Capitolul 1: Lecții primite de la veteranii Războiului din Vietnam

• Amorțeala emoțională

De ceva timp mă simt de parcă aș pluti în derivă, lipsită de vreun scop sau vreo direcție și chiar dacă în această perioadă știu care e scopul meu mă simt total lipsită de motivație.

• Reorganizarea percepției

„Testele Rorschach m-au învățat că oamenii traumatizați au tendința de a-și suprapune trauma peste tot ceea ce îi înconjoară, având dificultăți în a descifra realitatea din jurul lor. Ei nu au practic de ce să se agațe. Am învățat de asemenea că trauma influențează imaginația.”

„… Practic, ei nu făceau altceva decât să vizualizeze înfinit aceeași scenă.”

„Imaginația este esențială pentru calitatea vieții noastre. Ea ne ajută să ieșim din rutina existenței de zi cu zi și să visăm cu ochii deschiși la călătorii, alimente exotice, partide sexuale, dragoste, sau la faptul că noi suntem cei care avem ultimul cuvânt! În acest fel viața noastră devine infinit mai interesantă. Imaginația ne oferă șansa de a vizualiza posibilități noi, fiind o rampă de lansare chintesențială pentru îndeplinirea speranțelor noastre. Ea ne pune pe jar creativitatea, ne eliberează de plictiseală, ne alină durerea, ne amplifică plăcerea și ne îmbogățește cele mai intime relații. Atunci când oamenii rămân în mod constant într-o manieră compulsivă captivi în trecutul lor, fiind atrași obsesiv de ultimul moment în care au simțit o implicare intensă și o emoție profundă, ei suferă de un eșec al imaginației și un deficit de flexibilitate mentală. Fără imaginație nu mai există speranță, șansa de a-ți vizualiza un viitor mai bun, de a vedea ceva nou sau de a-ți atinge un scop.”

„Pentru cei mai mulți dintre noi un bărbat care se aproprie pe stradă din depărtare este doar o persoană care se plimbă, dar pentru o victimă a unui viol el poate fi chiar persoana care a molestat-o și un motiv de a intra în panică. Un profesor sever poate fi doar o prezență intimidantă pentru un elev obișnuit, dar pentru unul bătut de tatăl său vitreg el poate fi un torționar care îi precipită fie un atac de furie, fie o retragere speriată în spatele clasei.”

Uneori, mergând pe stradă și observând în jurul meu bărbați care seamănă fizic cu tatăl meu, m-am surprins cuprinzându-mă o stare de frică/panică, moment în care inima mea bătea mai repede; pentru că ce să vezi, la fel ca majoritatea copiilor din România am crescut cu un tată violent.

• O nouă înțelegere

„Am aflat astfel că traumele nu reprezintă doar evenimentele care s-au petrecut în trecut, ci și amprentele rămase în urma acestora în minte, în creier și în corp. Aceste amprente continuă să producă consecințe asupra organismului uman, influențând supraviețuirea lui în momentul prezent.

Traumele conduc la o reorganizare fundamentală a manierei în care își gestionează percepțiile mintea și creierul. Ele nu schimbă numai felul în care gândim, ci și capacitatea noastră de a gândi.”

Capitolul 2: Revoluții în înțelegerea minții și a creierului

• Explicarea suferinței

„Semrad ne-a învățat că aproape întreaga suferință umană este asociată cu iubirea și cu pierderea, iar sarcina psihoterapeuților este de a-i ajuta pe oameni <<să recunoască, să experimenteze și să suporte>> realitatea vieții, deopotrivă cu plăcerile și suferințele sale. <<Cele mai mari surse de suferință sunt minciunile pe care ni le spunem singuri>>, ne spunea el, invitându-ne să fim onești cu noi înșine în legătură cu toate aspectele experienței noastre. Adăuga adeseori că oamenii nu se pot face bine dacă nu știu ceea ce știu și dacă nu simt ceea ce simt.”

„Vindecarea, ne spunea el, depinde de cunoașterea noastră experimentală: omul nu își poate gestiona cu adevărat viața decât dacă recunoaște realitatea corpului său, în toate dimensiunile viscerale ale acesteia.”

• Șocul de care nu poți scăpa

„Simpla prezentare a oportunității de eliberare nu este suficientă pentru ca animalele (sau oamenii) să aleagă calea către libertate. La fel ca animalele lui Maier și Seligman, foarte mulți oameni traumatizați renunță pur și simplu să mai încerce să se elibereze. Decât să riște să experimenteze noile opțiuni, ei preferă să rămână captivi în teama pe care o cunosc deja.

Relatarea lui Maier m-a fascinat. Ceea ce le-au făcut cei doi cercetători acestor câini era exact ce li se întâmplase pacienților mei umani traumatizați. Și aceștia au foat expuși unor circumstanțe care i-au rănit teribil, făcându-i să creadă că nu mai au nicio cale de scăpare. Mi-am reamintit rapid de toți pacienții pe care i-am tratat. Aproape toți erau captivi sau imobilizați într-un fel sau altul, fiind incapabili să facă ceva pentru a evita inevitabilul. Reacția lor de tip „luptă sau fugi” era complet inhibată, rezultatul fiind o agitație extremă sau colapsul.”

 „Animalele speriate au tendința de a se întoarce acasă, indiferent dacă acest cămin este unul în care se simt în siguranță sau li se pare înspăimântător.”

• Dependența de traumă: durerea plăcerii și plăcerea durerii

 „Numeroși oameni traumatizați par să caute experiențele pe care marea majoritate a oamenilor le-ar respinge, iar pacenții se plâng de o senzație de gol interior și de plictiseală atunci când nu sunt furioși sau nu sunt implicați într-o activitate periculoasă.”

„Freud a avut o expresie pentru aceste retrăiri traumatice: <<obsesia repetării experienței>>. El și foarte mulți dintre adepții săi credeau că reiterările reprezintă o încercare subconștientă de a prelua controlul asupra unei situații dureroase, conducând în final la acesta. Nu există însă dovezi care să susțină această teorie: repetiția nu face decât să reitereze durerea și ura de sine. Adevărul este că chiar și reiterarea traumei în cadrul psihoterapiei poate amplifica fixația obsesivă.”

• Adaptare sau boală?

„Modelul bolii creierului trece cu vederea patru adevăruri fundamentale: 1) capacitatea noastră de a ne distruge reciproc este compensată de capacitatea noastră de a ne vindeca reciproc; restaurarea relațiilor și a comunității este fundamentală pentru recăpătarea stării de bine; 2) limbajul ne dă puterea de a ne schimba pe noi și pe alții prin comunicarea experiențelor noastre, ajutându-ne să definim ceea ce cunoaștem și să dăm sens comun semnificațiilor; 3) noi avem capacitatea de a ne regla singuri propria fiziologie, inclusiv o parte din funcțiile așa-zis involuntare ale corpului și are creierului prin intermediul unor activități de bază precum respirația, mișcarea și atingerea; și 4) noi ne putem schimba condițiile sociale astfel încât să creăm un mediu în care copiii și adulții să se simtă în siguranță și să poată înflori.”

Capitolul 3: Privind în interiorul creierului: revoluția neuroșttinței.

Motto: „Poți observa foarte multe doar privind în jurul tău.”

• Oroarea fără cuvinte

„Mai devreme sau mai târziu, marea majoritate a supraviețuitorilor își creează ceea ce mulți dintre ei numesc „o poveste de acoperire” care oferă anumite explicații pentru simptomele și comportamentul lor public. Aceste povești nu surprind însă decât arareori adevărul lăuntric al experienței pe care au trăit-o. Este extrem de dificil să îți reorganizezi experiența traumatică într-o relatare coerentă care să aibă un început, o parte de mijloc și un sfârșit.”

Capitolul 4: Aleargă ca să îți salvezi viața: anatomia supraviețuirii

„oamenii traumatizați rămân blocați în experiența lor. Ei își întrup procesul creșterii personale, întrucât nu pot integra noua experiență în viața lor. ”

• Creierul de jos în sus

„Dacă te simți iubit și în siguranță, creierul tău se specializează în explorare, joacă și cooperare; dacă ești speriat și te simți nedorit el se specializează în gestionarea sentimentelor de teamă și de abandonare.”

• Oglindirea reciprocă: Neurobiologia interpersonală

• Călărețul și calul

 „doresc să subliniez că emoțiile nu se opun neapărat rațiunii. Dimpotrivă, ele conferă valoare experiențelor noastre, fiind însuși fundamentul rațiunii. Experiența identității noastre de sine este rezultatul echilibrului dintre creierul nostru rațional și cel emoțional. Atunci când aceste două sisteme se află într-o stare de echilibru, noi <<ne simțim noi înșine>>. ”

„atunci când cineva simte că viața îi este pusă în pericol sau este cuprins de furie, de dor, de frică ori de o dorință sexuală copleșitoare, el nu mai ascultă de vocea rațiunii, așa că este inutil să te cerți cu el sau să încerci să îl convingi să nu facă ceea ce face.”

„Atunci când creierul nostru emoțional și cel rațional se află în conflict (de pildă, atunci când suntem furioși pe cineva care ne este drag, speriați de cineva de care depindem sau când suntem atrași de o persoană de care nu ne putem apropia), în noi se dă o luptă puternică. Teatrul de război este cel al experienței viscerale – intestinele, inima și plămânii – și conduce în egală măsură la un disconfort fizic și la o suferință psihică.”

• Disocierea și retrăirea

„Disocierea este însăși esența traumei. Experiența copleșitoare este divizată și fragmentată, astfel încât emoțiile, sunetele, imaginile, gândurile și senzațiile fizice asociate cu trauma capătă o viață personală a lor. Fragmentele senzoriale ale memoriei interferează cu momentul prezent, fiind retrăite efectiv. Atât timp cât trauma nu este rezolvată, hormonii stresului pe care îi secretă corpul pentru a se proteja continue să circule în organism, iar mișcările defensive și reacțiile emoționale sunt reiterate la infinit.”

Păstrez în mine multe fragmente senzoriale, dar poate unul trăit cel mai recent a fost în vară când am simțit că refuzul se repetă. Mereu mi-a fost frică de refuz. Prima oară când l-am trăit, în vara din clasa a noua spre a zecea a fost mai rău. Simțeam că nu sunt bună, dar acum, mintea mea conștientă mi-a comunicat un sentiment de ușurare. Păcat că în ambele situații a acționat mai mult creierul limbic (sau emoțional) și a cauzat atacuri de panică.

„Lupta constantă cu un pericol invizibil este epuizantă și îi lasă obosiți, deprimați și agitați.”

„Atunci când elementele traumei sunt reiterate la infinit, hormonii stresului care le însoțesc agravează din ce în ce mai profund în minte aceste amintiri. Evenimentele obișnuite de zi cu zi le sunt din ce în ce mai indiferente acestor oameni. Nemaifiind capabili să se implice cu adevărat în ceea ce se întâmplă în jurul lor, ei nu se mai simt cu adevărat vii. Le este din ce în ce mai greu să simtă bucuriile și plăcerile vieții sau să se concentreze asupra lucrurilor pe care le au de făcut. Nefiind cu adevărat integrați în momentul prezent, ei rămân captivi în trecut.”

„Acesta este rolul psihoterapiei: să scoată la lumină emoțiile generate de traumă pentru a putea simți din nou.”

„Trauma care a început cândva „în exterior” se derulează acum pe câmpul de luptă al propriului corp, de regulă fără vreo conexiune conștientă între ceea ce s-a întâmplat atunci și ceea ce se întâmplă în prezent. Marea provocare nu constă atât în a învăța să îți redobândești controlul asupra senzațiilor tale interne și asupra emoțiilor tale. Conștientizarea, numirea și identificarea lucrurilor care se petrec în interiorul tău reprezintă primul pas către recuperare.”

Capitolul 5: Conexiunile corp-creier

• Siguranță și reciprocitate

„Suportul social nu este totuna cu simpla prezență în compania altora. Adevărata chestiune este reciprocitatea: sentimentul că ești auzit și văzut cu adevărat de oamenii din jurul tău, că ocupi un loc în inima și în mintea lor. Pentru ca fiziologia noastră să se relaxeze, să se vindece și să crească, noi avem nevoie de un sentiment visceral de siguranță. Niciun medic nu poate scrie o rețetă pentru prietenie și iubire.”

„Pe de altă parte, trauma poate transforma întreaga lume într-un univers populat numai de străini.”

Capitolul 6: Pierderea corpului echivalează cu pierderea identității de sine

Motto: „Ai răbdare cu lucrurile nerezolvate din inima ta și încearcă să iubești întrebările rămase fără răspuns. Deocamdată bucură-te de întrebări, și cine știe? Poate va veni o zi în care vei primi răspunsul la ele fără să observi când s-a întâmplat acest lucru…”

(Rainer Maria Rilke, Scrisori către un poet tânăr)

„De-a lungul anilor, echipa noastră de cercetare a descoperit în mod repetat că abuzurile emoționale cronice și neglijarea pot fi la fel de devastatoare ca abuzurile fizice și molestarea sexuală. Sherry s-a dovedit a fi un exemplu perfect al acestei descoperiri: atunci când nu te simți văzut sau cunoscut și nu ai încotro să te duci pentru a fi în siguranță, te simți automat devastat indiferent de vârstă.”

• Sistemul senzorial al cunoștinței de sine

„Uneori, noi ne folosim mintea pentru a ascunde lucrurile, nu pentru a le descoperi… Unul dintre lucrurile pe care le ascunde ea cel mai eficient este propriul nostru corp sau interiorul lui. La fel ca un văl în care te înfășori pentru a-ți păstra modestia corporală, ecranul creat de minte ascunde parțial stările interioare ale organismului, care ne fac să ne simțim în viață zi de zi.”

„El [ecranul creat de minte] tinde să ne împiedice șă simțim originea și natura posibilă a identității noastre de sine.”

„Sentimentele primordiale furnizează o experiență directă a propriului corp, fără cuvinte și fără atribute, conectată cu simpla noastră existență. Aceste sentimente primordiale reflectă starea curentă a corpului în diferite dimensiuni… de-a lungul unei scale care oscilează de la durere la plăcere, și își au originea în trunchiul cerebral, nu în cortex. Toate emoțiile sunt variațiuni muzicale ale sentimentelor primordiale.”

(Antonio Damasio)

Capitolul 7: Pe aceeași lungime de undă: atașament și punere la unison

„copii care nu au fost abuzați continuau să creadă într-un univers binevoitor, imaginându-și cu ușurință modalități de ieșire din cele mai neplăcute situații. Ei păreau să se simtă protejați și în siguranță în familia lor. Mai mult decât atât, se simțeau iubiți cel puțin de unul din părinți ceea ce reprezenta o diferență substanțială, făcându-i mai dornici să-și facă temele și să învețe.”

„în cadrul copiilor abuzați, întreaga lume părea o capcană. Atâta timp cât nu-și puteau imagina altceva decât un rezultat dezastruos chiar și la cele mai benefice situații, ei percepeau orice străin care intra în cameră sau pe care îl vedeau pe stradă, orice imagine de pe un ecran sau de pe un panou – ca pe un vestitor al unei catastrofe.”

• O bază sigură

„Fiecare viață este o operă de artă, creată prin toate mijloacele care ne stau la dispoziție.”

(Pierre Janet)

„Bowlby a considerat atașamentul plasa de siguranță care îi permite copilului să exploreze lumea. De-a lungul celor cinci decenii care au urmat , cercetările au stabilit dincolo de orice tăgadă că un mediu familial în care copilul se simte în siguranță îl ajută pe acesta să capete încredere în sine și să își dezvolte simțul simpatiei și al acordării de ajutor semenilor săi aflați în necaz. Relația de atașament stabilită cu mama sa, de tip dăruire-primire, ajută copilul să învețe că și ceilalți oameni au sentimente și gânduri, unele similare și altele diferite de ale sale. Cu alte cuvinte, el se pune „la unison” cu mediul înconjurător și cu oamenii din jurul său, dezvoltându-și conștiința de sine, simțul empatiei, capacitatea de control al impulsurilor și automotivația, care îi permit să devină un membru stabil al mediului cultural, social mai amplu.”

• Transpunerea în realitate

„Nevoia de atașament nu se reduce niciodată.”

„Copiii sunt dispuși să facă orice pentru a fi văzuți și pentru a se simți conectați.”

• Disociere: a ști și a nu ști

„Dacă nu poți tolera ceea ce știi sau dacă nu poți simți ceea ce simți, singura opțiune care îți mai rămâne este negarea și disocierea. Poate cel mai devastator efect pe termen lung al acestei închideri în sine este faptul că nu te simți real în interiorul tău […].”

• Restaurarea sincronismului

„Tiparele timpurii ale atașamentului creează hărțile interioare care ne modelează relațiile de-a lungul întregii vieți, nu doar în privința lucrurilor pe care le așteptăm de la ceilalți, ci și a confortului și plăcerii pe care le experimentăm în prezența lor.”

Capitolul 8: Captiv într-o relație: Costul abuzului și al neglijenței

Motto: „Călătoria pe marea întunecată este acea călătorie pe care o facem în acele părți fragmentate, respinse, necunoscute, nedorite și exilate ale ființei noastre, respectiv în lumile subterane a conștiinței noastre. Scopul acestei călătorii este de a ne reuni cu noi înșine. Această întoarcere acasă se poate dovedi surprinzător dureroasă, ba chiar brutală. Pentru a ne-o putea asuma, noi trebuie să începem prin a fi de acord să nu ne mai exilăm niciun fragment al ființei noastre.”

(Stephen Cope)

• Teroare și amorțeală

„Adevărul, la fel ca iubirea

Și somnul, respinge

Abordările prea intense.”

(W. H. Auden)

„Acest lucru arată că amprenta traumei din trecut nu este alcătuită numai din percepții distorsionate ale informațiilor provenite din mediul exterior; organismul însuși are o problemă în a ști cum să se simtă în siguranță. Trecutul rămâne imprimat nu doar în mintea acestor victime, ci și în interpretările lor greșite referitoare la diferite evenimente inocente, dar și în însăși esența ființei lor: în mecanismul de siguranță al propriului corp.”

• Urârea propriului cămin

„Copiii nu își pot alege părinții și nu pot înțelege că aceștia sunt uneori prea deprimați, furioși sau preocupați pentru a fi alături de ei, ori că atitudinea și comportamentul acestora nu sunt întotdeauna legate de ei. Tot ce pot face copiii este să se organizeze astfel încât să supraviețuiască în interiorul familiei pe care o au.”

„Neputând tolera să știe ce li s-a întâmplat, ei nu pot înțelege nici faptul că furia, teroarea sau colapsul lor sunt legate de experiențele pe care le-au trăit. Ei nu vorbesc, dar acționează și își exprimă sentimentele prin crize de furie, închiderea în sine, acceptare supusă sau sfidare.”

„Teroarea nu face decât să le amplifice nevoia de atașament, chiar dacă sursa mângâierii este însăși sursa nevoii lor.”

„Prețul acestei loialități [față de familie] este sentimentul insuportabil al singurătății, al disperării și al neajutorării, însoțit nu de puține ori de furie. Furia care nu are niciun alt canal de manifestare este redirecționată adeseori împotriva propriei ființe, sub forma depresiei, a urii de sine și a acțiunilor autodistructive.”

„Pentru a înțelege cine suntem și pentru a avea o identitate, noi trebuie să știm (sau cel puțin să ni se pară că știm) ce anume este sau a fost „real”. Noi trebuie să observăm ceea ce vedem în jurul nostru și să etichetăm corect lucrurile. De asemenea, trebuie să avem încredere în amintirile noastre și să le putem deosebi de imaginația noastră. Pierderea capacității de a face astfel de distincții este unul din semnele „uciderii sufletului”, după cum a numit acest proces psihanalistul Wiliam Niederland. Anihilarea lucidității și cultivarea negării sunt de multe ori esențiale pentru supraviețuire, dar prețul plătit constă în pierderea identității de sine, a propriilor sentimente și a conștientizării lucrurilor și persoanelor în care poți avea încredere.”

Capitolul 9: Ce are a face iubirea cu toate acestea?

• Cum poate fi stabilit un istoric al traumei?

„Copiii care se simt tot timpul furioși sau vinovați, ori care se tem în mod cronic de abandonare, ajung la astfel de sentimente prin experiență. Spre exemplu, dacă un copil se teme de abandonare, aceasta nu este o simplă reacție la un impuls nomicid inerent, ci cel mai probabil copilul a fost abandonat fizic ori psihic, sau a fost amenințat în mod repetat cu abandonul. În cazul în care copilul este tot timpul furios, acest lucru este o consecință a respingerii sau tratamentului dur de care a avut parte. Dacă el experimentează un conflict interior intens din cauza furiei sale permanente, acest lucru este consecința faptului că exprimarea acestui eveniment îi poate fi interzisă sau poate chiar periculoasă pentru el.”

(John Bowlby)

• Tendința de a-și face rău

„Concluzia a fost că dacă ai o amintire în care te-ai simțit în siguranță cu foarte mult timp în urmă amprenta acestei afecțiuni timpurii poate fi reactivă în cadrul unor reacții armonioase atunci când devii adult, indiferent dacă acestea se produc în viața de zi cu zi sau în cadrul psihoterapiei de calitate. În schimb, dacă nu ai nicio amintire a unui moment în care te-ai simțit iubit și în siguranță, receptorii din creier care răspund la bunătatea umană pur și simplu nu au apucat să se dezvolte.”

• Epidemia ascunsă

„De ce sunt mult mai predispuse fetele abuzate sau neglijate în copilărie să fie violate? Răspunsurile la această întrebare au implicații care depășesc cu mult violul. Spre exemplu, numeroase studii au arătat că fetele care asistă la scene de violență domestică în copilărie au un risc mai mare de a se angrena ele însele peste ani în relații violente. În cazul băieților care au asistat în copilărie la scene de violență domestică, riscul de a-și abuza peste ani partenera crește de șapte ori. Mai mult de 12% dintre participanții la studiu și-au văzut mamele bătute în copilărie.”

Capitolul 10: Trauma în procesul dezvoltării: Epidemia ascunsă

Motto: „Tratamentul traumatic este o daltă care sculptează creierul, forțându-l să se adapteze cu prețul unor răni profunde și de lungă durată. Abuzul în copilărie nu este ceva ce „poți depăși”. El reprezintă un rău a cărui existență trebuie să o recunoaștem și cu care trebuie să ne confruntăm dacă dorim să punem capăt cercului vicios al violenței în această țară.”

(Dr. Martin Teicher, Scientific American)

Capitolul 12: Povara insuportabilă a aducerii aminte

Motto:„Corpul nostru este textul care transportă amintirile; prin urmare, reamintirea nu este altceva decât o reîncarnare.”

(Katie Cannon)

• Știința amintirilor reprimate

„Atât timp cât o amintire este inaccesibilă, mintea este incapabilă să o schimbe, dar atunci când o poveste începe să fie spusă ea se modifică cu fiecare nouă relatare. Mintea nu poate exista decât să dea sens lucrurilor cunoscute, iar semnificația pe care o dăm vieții noastre ne modifică amitirile.”

• Ascultarea supraviețuitorilor

„Cine poate găsi un mormânt adecvat pentru acest mozaic deteriorat al minții, pentru ca aceste fragmente distruse să se poată odihni în pace? Viața merge mai departe, dar în două direcții temporale simultan, căci viitorul nu poate scăpa de povara unei amintiri copleșite de durere.”

(Mărturiile Holocaustului: Ruinele memoriei (1991), Lawrence Langer)

„Esența traumei constă în faptul că este copleșitoare, de necrezut și insuportabilă. Fiecare pacient ne cere să ne suspendăm percepția normalității și să acceptăm faptul că avem de a face cu o realitate duală: cea a prezentului relativ sigur și previzibil și cea a trecutului ruinat și omniprezent care nu dispare niciodată.”

• Povestea lui Nancy

„Doresc să îți descriu cum percep eu o amintire sub formă de flash. Este ca și cum timpul ar fi distorsionat, sau ar face o cută, promițând trecutului să fuzioneze cu prezentul, ca și cum aș fi transportată din nou în trecut, cu tot cu corpul meu fizic. Toate simbolurile asociate cu trauma îmi apar profund contaminate (chiar dacă ele sunt benefice în realitate). De aceea, le urăsc, mă tem de ele, le-aș distruge dacă aș putea, dar de vreme ce nu pot, le evit.

[…] Exist tot timpul într-o stare duală. Trăiesc o stare generalizată de amorțeală care mă înfășoară ca o pătură.”

Capitolul 13: Vindecarea de traumă: Reasumarea identității de sine

„Nimeni nu poate „trata” un război, un abuz, un viol, o molestare sau alte evenimente oribile. Ceea ce s-a întâmplat nu poate fi anulat. Ceea ce putem face totuși este să alinăm impresiile lăsate de acest eveniment asupra corpului, minții și sufletului: senzațiile de contracție din zona pieptului, etichetate adeseori drept anxietate sau depresie; teama de a-ți pierde controlul; veșnica alertă în privința unui potențial pericol sau a unei respingeri; disprețul de sine; coșmarurile și amintirile sub formă de flash-uri; ceața mentală care te împiedică să îți duci la bun sfârșit sarcinile și să te angajezi plenar în ceea ce faci; incapacitatea de a-ți deschide inima în fața altei ființe umane.

Trauma te privează de sentimentele că deții controlul asupra ta. Provocarea recuperării constă în restabilirea proprietății asupra corpului și a minții tale, adică a sinelui tău. Pe scurt, acest lucru înseamnă să te simți liber să știi ceea ce știi și să simți ceea ce simț, fără a te simți copleșit, furios, rușinat sau încremeni. Pentru cei mai mulți dintre oameni acest lucru înseamnă: 1) să descopere o modalitate de a rămâne calmi și focalizați; 2) să învețe să mențină această stare de calm în fața imaginilor, gândurilor, sunetelor sau senzațiilor fizice care reamintesc de trecut; 3) să descopere o modalitate de a trăi plenar în momentul prezent și de a se integra în mijlocul oamenilor din jur și 4) să nu păstreze secrete legate de sine, inclusiv de maniera în care au reușit să supraviețuiască.”

• O nouă perspectivă asupra ființei

„Înțelegerea motivelor pentru care simți un anumit lucru nu schimbă cu nimic ceea ce simțim.”

• Împrietenirea cu creierul emoțional

1. Tratarea hiperexcitației

„Dat fiind că reglarea emoțională este un aspect critic pentru gestionarea efectelor traumei și neglijării, s-ar produce o diferență ca de la cer la pământ dacă profesorii, cadrele militare, părinții care iau copii în plasament familial și profesioniști din domeniul sănătății psihice ar fi învățați să aplice tehnici de reglare emoțională. La ora actuală acestea sunt cunoscute doar de educatorii din creșe și grădinițe, care au de-a face zi de zi cu comportamente impulsive generate de creiere imature.”

2. Nicio minte fără luciditate

„Conștientizarea propriului corp ne pune în contact cu lumea noastră interioară, respectiv cu peisajul plenar intern al organismului nostru.”

„Luciditatea ne pune în contact cu natura tranzitorie a sentimentelor și a percepțiilor noastre. Atunci când ne focalizăm atenția asupra senzațiilor noastre corporale, noi nu putem recunoaște fluctuația emoțiilor noastre, amplificându-ne astfel controlul asupra lor.”

„Pentru a te schimba, tu trebuie să te deschizi în fața experiențelor tale lăuntrice. Primul pas constă în a-i permite minții tale să se focalizeze asupra senzațiilor pe care le simți, observând astfel că spre deosebire de experiența atemporală și veșnic prezentă a traumei, senzațiile fizice sunt trecătoare și reacționează la cele mai mici schimbări ale poziției corporale, respirației și gândirii.”

„Dacă nu poți tolera ceea ce simți în prezent, deschiderea în fața trecutului nu va face decât să îți amplifice și mai mult suferința, traumatizându-te și mai tare.”

„Conștientizarea manierei în care corpul organizează diferite emoții și amintiri specifice deschide posibilitatea eliberării și eliminării anumitor senzații și impulsuri pe care le-ai blocat cândva pentru a supraviețui.”

„O modalitate de a ne gândi la acest proces de transformare constă în a ne imagina luciditatea ca pe o lentilă care preia energiile risipite și reactive ale minții și le focalizează într-o sursă coerentă de energie în vederea vieții, pentru rezolvarea problemelor de vindecare.”

3. Relațiile

„Legăturile noastre bazate pe atașament reprezintă cea mai sigură protecție împotriva amenințărilor.”

„Rolul acestor relații constă în a le furniza o senzație de siguranță fizică și emoțională, inclusiv în fața sentimentului de rușine, a mustrărilor și judecăților altor persoane, și de a le stimula curajul de a tolera, de a face față și de a procesa realitatea lucrurilor petrecute.”

„În societatea noastră, cele mai comune traume prin care trec familiile și copiii sunt cauzate de partenerii intimi și de părinți. Abuzul copiilor, molestarea și violența domestică sunt cauzate exact de persoanele care ar trebui să te iubească. Acest proces dărâmă cel mai important zid de protecție împotriva traumei: oamenii pe care îi iubești.

Dacă persoanele de la care aștepți în mod natural îngrijire și protecție te înspăimântă sau te resping, tu înveți să te închizi în tine și să ignori ceea ce simți.”

„Deși contactul uman și rezonanța cu semenii reprezintă o cauză a autoreglării fizice, promisiunea apropierii evocă adeseori teama de a nu fi rănit, trădat și abandonat. Rușinea joacă un rol important în acest proces: „Vei descoperi cât de dezgustător sunt și mă vei părăsi de îndată ce mă vei cunoaște mai bine.” Trauma nerezolvată poate avea efecte teribile asupra relațiilor. Dacă ai inima zdrobită pentru că ai fost agresat de o persoană pe care ai iubit-o tu îți faci automat griji să nu fii rănit din nou și te temi să te deschizi în fața altei persoane. De multe ori, o rănești chiar tu, neintenționat, înainte de a avea ocazia să te rănească ea.”

• Alegerea unui psihoterapeut profesionist

„Umanitatea este o specie care nu își pierde niciodată speranța. Lucrul cu trauma nu constă doar în a scoate la lumină aspectele defecte, ci și în a-ți aduce aminte cum ai reușit să supraviețuiești.”

4. Ritmurile și sincronismul comun

5. Atingerea fizică

„Așa cum oamenilor le este sete de apă, ei sunt însetați inclusiv de atingere.”

6. Acțiunea

Capitolul 14: Limbajul: Miracol și tiranie

Motto: „Dă cuvânt durerii: mâhnirea care nu vorbește șoptește inimii împovărate și îi poruncește să se rupă.”

(william Shakespeare, Macbeth)

• Adevărul indescriptibil

„Am învățat că există emoții prea sumbre, dureri sufletești prea profunde și extazuri prea înălțătoare pentru ca sinele nostru finit să le poată înregistra. Când emoția atingea o astfel de culme apoteotică, mintea tăcea, sufocată, iar memoria se bloca, până când circumstanțele redeveneau cele obișnuite.”

(T.E. Lawrence, Cei șapte stâlpi ai înțelepciunii)

„Dat fiind că trauma ne menține într-o stare de șoc dincolo de cuvinte, calea de ieșire din ea este pavată cu cuvinte atent asamblate, unul câte unul, până când întreaga poveste poate fi revelată.”

• Ruperea tăcerii

„Tăcerea legată de traumă conduce la rândul ei la moarte – a sufletului în cazul de față. Tăcerea întărește și mai mult izolarea impusă de traumă. Puterea de a-i spune cu voce tare unei alte ființe umane: „Am fost violată.”, „Am fost bătută de soțul meu.”, „Părinții mei numeau acest lucru disciplină, dar era abuz curat.” sau „Nu reușesc să îmi revin de când m-am întors din Irak.” – este un semn că procesul de vindecare a început.

Noi credem că ne putem ține sub control durerea, teroarea sau rușinea prin păstrarea tăcerii, dar descrierea relității în cuvinte ne oferă un tip diferit de control.”

„Faptul că ne simțim ascultați și înțeleși ne modifică fiziologia. Capacitatea de a articula un sentiment complex și faptul că emoțiile ne sunt recunoscute ne activează creierul limbic și dau naștere unei revelații. La antipod, tăcerea și neînțelegerea altor oameni ne ucide spiritul.”

• Transformarea corpului

„Cu alte cuvinte, trauma îi face pe oameni ca și cum ar fi altcineva, sau nimeni (îndeosebi dintr-o perspectivă corporală). În consecință, pentru a vindeca trauma, pacientul are nevoie de ajutor ca să poată reintra în contact cu corpul său, adică cu Sinele său.

Nu există nicio îndoială că limbajul este esențial. Identitatea noastră de sine depinde de recunoașterea amintirilor într-o manieră coerentă. Acest lucru necesită existența unor conexiuni funcționale între creierul conștient și sistemul identității corporale – conexiuni care sunt adeseori afectate de traumă. Povestea integrală nu poate fi spusă decât după repararea acestor structuri și după crearea unui fundament, respectiv după ce „nimeni” devine „cineva”.”

Capitolul 15: Detașarea de trecut: EMDR

• Explorarea conexiunii cu somnul

„În timpul somnului, creierul remodelează amintirile prin punerea accentului pe informațiile relevante din punct de vedere emoțional, în timp ce cele irelevante pălesc.

Visele reiterează, recombină și reintegrează fragmente de amintiri vechi de luni sau chiar de ani de zile. Ele actualizează încontinuu realitățile subterane care determină subiectele asupra cărora se focalizează mintea noastră în stare de veghe.”

Cu ajutorul acestei cărți am reușit să înțeleg atitudinile, ieșirile furioase (la început îmi găseam scuze, dar în final am tratat-o strict ca pe un ajutor). Creierul este un mozaic format din mai multe părți exilate. am multe părți exilate (protectoare) înăuntrul meu, faptul că adeseori îmi spun că mă urăsc, că nu voi fi iubită niciodată, că sunt critică și extrem de exigentă cu mine, aceste părți preiau controlul asupra sinelui. „Pompierii” ar face orice ca să amorțească durerea emoțională (de aici și comportamentele toxice). Am înțeles că sufăr de un atașament dezorganizat. Am înțeles despre mama că orice oportunitate de ieșire ar fi avut ea tot într-un mediu abuziv s-ar fi întors, în finalul acestei cărți m-am gândit dacă cumva e posibil ca neurofeedback-ul să o ajute cumva (căci ea suferă de o boală psihică).

E ciudat că am împrumutat cartea asta ca să mă înțeleg și să salvez lucruri ce încă pot fi salvate la mine, dar am sfârșit gândindu-mă la ea, chiar dacă adesea mă încearcă un sentiment de repulsie pentru cum a ales să trăiască și ce mi-a oferit, sau mai bine-zis, nu mi-a oferit – emoțional vorbind.

Ce iubesc eu la această carte este faptul că nu e un simplu tratat de psihologie sau neuroștiință, e o întreagă poveste documentată de autor pe parcursul a 30 de ani. Oamenii sunt povești, iar trauma e mereu parte din poveste, ca un zgomot de fundal sau ca un puzzle ce trebuie rezolvat pentru a învăța să trăiești cu tine.

Noi toți suntem un puzzle și trebuie să ne reîntregim și să învățăm să potolim zgomotul de fundal ce zace în noi. Recomand această carte tuturor celor care vor să se reîntregească sau pasionaților de domeniul psihologiei!

P.S. Recomandare de podcast pe aceeași temă: Mind architect.