9 septembrie 2020. 18 ani (OPTSPREZECE!!!).

M-am gândit mult despre ce și cum anume să scriu. Acum 3 săptămâni, înainte de a pleca în vacanță, mă gândeam să încep să scriu de la fraza “Sunt bine, sunt bine cu mine.” și să vorbesc despre acceptare, dar acum, cu gândurile care mă copleșesc, ar fi o minciună.

Am citit un articol despre și pentru mine (vă las link aici) și am înțeles. Am înțeles că am rămas la fel în unele privințe.

Nu știu nici pe departe cine sunt, cu atât mai puțin cine aș vrea să devin. Când mă uit în oglindă văd un corp de femeie cu ochi de căprioară speriată care caută din răsputeri ceva sau pe cineva care să o facă fericită, văd un suflet care e mai mult un cimitir pentru speranțe îngropate, văd o minte suficient de curioasă dar niciodată suficient de matură. Mereu m-am considerat un haos…

18 ani (și o dorința neîmplinită legată de modul cum mi-aș fi petrecut majoratul), vârsta la care încă îmi mai permit greșeli. Și poate cea mai mare greșeală a mea e aceea că aleg să cred în oameni. Mereu e vorba despre alegeri, nu? Unii aleg să fie fericiți, aleg să se accepte așa cum sunt, iar eu aleg… Nici nu știu ce aleg. Știu că am ales să îmi irosesc timpul dorindu-mi și sperând că voi avea parte de iubire. Da, mi-am permis să fiu și fericită, am zâmbit, am râs tare și colorat, dar mai mult am plâns și am sperat că voi fi vizibilă pentru unii și că voi primi de la cineva iubirea la care sper. Din dorința de a fi vizibilă parcă am ajuns să mă pierd în mulțime și să devin invizibilă. Știu că într-un anume fel sunt oameni care mă iubesc și mă apreciază, dar nu cum îmi doresc eu.

Nu știu cum mă văd alții, dar ultima lecție pe care am învățat-o e că sunt mai mult decât un corp. Un simplu corp nu ar avea atât de multe temeri, speranțe, visuri… Un simplu corp nu ar mai simți totul la fel.

Credeam că nu am regrete, că dacă fac tot ce simt asta mă va ajuta, dar de fapt regret că mi-am irosit timp visând la ceva irealizabil. Doar că dacă nu am ceea ce îmi doresc nu înseamnă că nu merit. Am obosit să încerc să aflu ce merit. Nu știu nici ce, nici pe cine merit.

Azi nu pot scrie o poveste frumoasă, metaforică, emoționantă, dar dacă toate lacrimile mele ar putea să vorbească ar spune cea mai sensibilizantă poveste.

Am uitat cine sunt. Ar trebui să mă caut. Dar unde? În ochii ăia căprui care păreau că mă caută în fiecare zi timp de doi ani? În brațele acelea calde care îmi aduc aminte doar de capcana naivității și a nevoii de iubire? E clar că bucăți din suflet mi-au rămas undeva pe drumul vieții. Nu le pot lua. Trebuie doar să mă iubesc ca să îmi reîntregesc sufletul.

Aș vrea să fiu ca mângâierea pe păr și obraji a mamei, ca atunci când eram mai mică, pentru sufletul oamenilor, aș vrea să am blândețea bicăi și limpezimea ochilor verișoarei mele, nu ochi temători, aș vrea să nu îmi spună nimeni că se simte o umbră lângă mine și să nu fiu suma dorințelor neîndeplinite…

Nu știu cum mă vezi tu, cel care citești asta. Nici nu mai contează. Sunt om. Asta-i tot. Și vreau să pun capul pe pernă și să îmi iubesc viața. Urmează un an nou…

Omul,

Ana

P.S. Happy name day!🥂🤍