Singură.

Până într-o zi când nu am mai fost așa.

O zi ploiosă de iunie te-a adus în viața mea. Nu pentru toată viața, aveam acest sentiment încă de la început. Totuși simțeam că pot deschide o portiță, în timpul acesta numit viață, și pentru tine. Și am deschis-o. Ai intrat.

Când erai cu mine totul era atemporal. Eram în afara spațiului și a timpului în brațele tale. Brațele tale erau pentru mine un templu în care parcă îmi găsisem liniștea. Ochii mei, pentru tine au fost, cu siguranță, ceva tulburător, căci atât de tare te-au perturbat încât nu ai putut pătrunde în străfundurile lor.

Cuvintele spuse de tine aveau o magie aparte, un fel de otravă rafinată care mă amețea pe alocuri, dar nu mi-am permis să beau otrava pusă pe altarul îndrăgostirii de frica suferinței. Nu mi-am permis să îngenunchez în fața altarului pentru că simțeam că nu vei rămâne. Știam că oamenii sunt temporari. Fantome a timpului, a dorințelor și că totul se schimbă de la secundă la secundă.

Totul se învârtea în jurul fricilor din trecut, de parcă trecutul ne absorbea bucuria prezentului. Toată liniștea de care eram înconjurați amândoi când eram împreună devenea neliniștea cuvintelor grele, aruncate ca plumbul în mare, a fricilor purtate pe umeri când nu mai eram unul lângă celălalt.

Și cum oamenii sunt fantome a timpului și eu voi rămâne o fantomă în trecutul tău și asta pentru că am fost doar un corp în brațele tale. Ți-a fost frică să îmi descoperi cu adevărat sufletul.

Ai aprins o scânteie, dar nu ai lăsat focul să ardă, să ne consume pe amândoi și să ne transformăm în cenușă. Poate nu erai pregătit să arzi și să te stingi pentru o iubire reală. Poate nici eu. Poate așa a vrut timpul să fim. Iluzia unui cuplu, iluzia unei iubiri.

Eram goi de frici în fața păcatului, liberi în închisoarea pasiunii. Unele fantezii ale tale au devenit și fanteziile mele, dar tu nu știai asta. Sunt fantoma unui corp pe care ai vrut să îl sculptezi în ceară. Nu mi-ai picurat ceară pe trup, dar, cu siguranță, m-am topit în brațele tale.

Voiai să îmi fii soare. Am reușit să îți fiu doar o ploaie de vară. Ploaie de vară pe care o vei uita, căci ploile trec și se uită. Tu ai reușit să rămâi doar ce lasă soarele în spatele fiecărui om, adică o umbră. O umbră însorită. Sau nu. Căci am învățat că și soarele e rece. Ultima ta îmbrățișare… Nu erai tu. Sau poate erai… Cine știe?! Nu te-am cunoscut cu adevărat nici eu. Sculptura ta nu am devenit, viciul tău nu am devenit, dar, cu siguranță voi fi ca fumul primei țigări pe care o vei fuma după ce vei citi aceste gânduri.

Dacă aș vrea să opresc timpul cum simțeam că îl opresc în brațele tale? Da, ca să îți spun doar să mai torni niște rosé în pahare și să îți lași buzele să rostească adevărul pe care nu l-ai rostit până acum. Da, ca să te întreb și să mă întreb când am fost vulnerabilă în fața ta. Când eram dezgolită de frici sau când am plâns? Poate dacă nu îți era teamă să privești în ochii mei vedeai dorința de a continua. Dar ai plecat și ai închis în urma ta portița pe care am deschis-o pentru tine. Nu mai e loc de regrete…

Ce mai vreau? O clipă în plus. Să îmi dau seama dacă a fost real. Dar nu…

A fost ca ceața unui vis. Un vis în care părea că trăiesc iubirea la care speram. Un vis din care m-am trezit. Singură. Dar acum știu că merit mai mult. Merit o realitate a faptelor, nu un vis al cuvintelor.

Lumânarea care stătea suspendată în fanteziile tale de a-mi picura ceară pe trup, cu siguranță levitează deasupra acestui vis. Vis în care, poate, am fost mai fericită decât în realitate. Eu picur ceara deasupra acestei fericiri efemere. Și poate lacrimile mele au fost chiar ceara. Sau poate lacrimile mele au fost petele stropite de ploaie ale primului și singurului trandafir pe care mi l-ai oferit. Las totul să ardă în urma ta.

Ai venit într-o zi cu ploaie și ai plecat într-o zi cu soare.

Oare dacă am ști cât timp rămân oamenii în viața noastră le-am mai da o șansă?

Singură din nou.

Am o relație specială cu singurătatea. Și sper, în curând, cu mine…