Alain de Botton s-a născut în anul 1969, la Zurrich. În 1977, familia lui se stabilește în Marea Britanie, unde scriitorul și-a făcut studiile și trăiește în prezent. Este fondatorul școlii londoneze The School of Life (2008), care promovează o nouă viziune asupra educației, și al organizației Living Architecture (2009). Alain de Botton a fost ales în 2011 Fellow of the Royal Society of Literature.

Ce se întâmplă în iubire este o carte în care autorul Alain de Botton ne povestește despre cum începe iubirea, cum evoluează și cum ar trebui trăită sănătos. În această carte, observăm că, spre deosebire de procesul îndrăgostirii care este pus pe seama unor contingențe, iubirea e mai mult de atât și trece prin mai multe etape.

Alain de Botton scrie această carte într-o manieră filozofică-realistă, expunând realitatea conjugală și problemele din cuplu.

Ce se întâmplă în iubire este o carte scrisă pe două planuri: planul realității conjugale a relației de cuplu a celor două personaje și planul flosofic (pe alocuri cu anumite interpretări psihologice) a iubirii, în general.

Această carte urmărește drumul parcurs de doi adulți (în special pe cel al personajului principal masculin) – copii în interiorul lor – care învață pas cu pas ce e iubirea și cum ar trebui să se raporteze unul la celălalt.

„O căsnicie nu începe cu o cerere în căsătorie și nici măcar cu o primă întâlnire. Ea începe mult mai devreme, când se nasc ideea de iubire și îndeosebi visul unui suflet pereche.”

„Certitudinea că o altă ființă omenească e sufletul tău pereche poate apărea foarte repede. Nu e nevoie să vorbim cu aceste ființe, nu trebuie nici măcar să știm cum le cheamă. Cunoașterea obiectivă nu are nici un rol aici. Contează, în schimb, intuiția: un sentiment spontan, care pare din ce în ce mai precis și mai vrednic de respect, fiindcă ocolește procesele obișnuite ale rațiunii.”

„Romanticul are de făcut un pas foarte mic de la zărirea unui străin, la formularea unei concluzii maiestuoase și substanțiale: că acel străin (sau acea străină) poate fi un răspuns cuprinzător la întrebările nerostite ale existenței.

Intensitatea poate părea banală, ba chiar comică, și cu toate acestea venerarea instincului nu e deloc o planetă neînsemnată în cosmologia relațiilor. Ea e de fapt soarele aflat în centru și în jurul căruia se rotesc idealurile contemporane ale iubirii.

Credința romantică trebuie să fi existat din totdeauna, dar abia în ultimele secole a fost considerată altceva decât o boală; abia în ultima vreme căutării unui suflet pereche i s-a dat voie să-ți asume un statut apropiat de statutul unui scop al vieții. Un idealism îndreptat până atunci spre zei și spre duhuri a fost redirecționat spre ființele omenești – un gest din cale afară de generos, dar comportând în același timp consecințe grave și delicate, fiindcă nu-i deloc simplu pentru o ființă omenească să prețuiască, pe durată a unei vieți, perfecțiunile la care ar fi putut face trimitere în prezența unui observator imaginar de pe stradă, din birou sau de pe locul alăturat din avion.”

„lucrurile pe care le considera romantice la un moment dat – intituițiile nerostite, dorul instanteneu, încrederea în suflete pereche – te împiedică de fapt să înveți cum să-ți consolidezi relațiile. El va conchide că iubirea poate să reziste doar când nu ești fidel ademenitoarelor ei ambiții inițiale și că dacă vrei ca reațiile să meargă bine trebuie să renunți tocmai la sentimentele prin care ai ajuns să le închegi. Va trebui să afle că iubirea e mai degrabă deprindere decât entuziasm.”

De multe ori acordăm începutului unei relații mai mult sens decât evoluției, când ceea ce contează de fapt e cum ajungi să îl înțelegi mai bine pe celălalt, cum te înțelegi pe tine și cum rezolvi problemele care apar în cuplu.”Cum v-ați cunoscut?” are o greutate mai mare decât „Cum e să fii căsătorit de-atata timp?” nefiind curioși cum arată iubirea după niște ani când deja începutul are o tentă distorsionată.

„Începutul se bucură de această atenție disproporționată fiindcă nu e considerat o simplă fază ca atâtea altele; pentru romantic, el conține într-o formă concentrată tot ce este semnificativ în ceea ce privește iubirea în ansamblu. Iată de ce, în atât de multe povești de iubire, singurul care-i rămâne de făcut naratorului cu un cuplu care a depășit cu succes anumite obstacole este să-i rezerve un viitor fericit și neclar – sau să-l ucidă. Ceea ce numim de obicei iubire este doar începutul iubirii.”

„Poveștile despre relații ce rezistă decenii întregi, fără nenorociri sau o fericire evidentă, rămân – fascinant și îngrijorător – excepții între narațiunile pe care îndrăznim să ni le spunem despre pașii pe care-i face iubirea.”

„Slăbiciunea fiind în cele din urmă, o perspectivă încântătoare mai cu seamă pentru cei puternici.”

„avem tendința să nu ne neliniștim foasrte mult când seducem oameni de care nu prea ne pasă.”

„Tânjirea se dovedește în felul ei, rafinată.”

„Și totuși, s-ar cuveni să insistăm, nimic din toate astea n-are legătură cu o poveste de iubire. Poveștile acestea nu încep când ne temem că s-ar putea ca celălalt să nu vrea să ne mai vadă, ci când decidem că n-ar avea nimic împotrivă să ne vadă tot timpul; nu când are o mulțime de ocazii s-o ia la goană, ci când a promis solemn c-o să ne țină – și o să se lase ținut – prizoneri toată viața.

Felul în care înțelegem iubirea a fost deturnat și păcălit de primele sale momente derutant de mișcătoare. Le-am îngăduit poveștilor noastre de iubire să se încheie mult prea devreme. Se pare că știm mult prea mult despre felul cum începe iubirea și nesăbuit de puțin despre cum ar putea să continue.”

„A reușit să facă față cu brio, și fără să știe cum, celor trei provocări pe care le implică iubirea romantică: a găsit persoana potrivită, și-a deschis inima în fața ei și a fost acceptat, cu toate acestea, încă n-a ajuns, firește, nicăieri.”

„Iubirea înseamnă admirație pentru acele calități ale pesoanei iubite care promit să ne corecteze slăbiciunile și dezechilibrele; iubirea este o căutare a desăvârșirii.”

„Iubirea lui Rabih este reacția logică la descoperirea punctelor tari complementare și a câteva însuțiri pe care și le-ar dori și el. Rabih iubește dintr-un sentiment al incompletitudinii și din dorința de a fi ajutat să se întregească.”

„cuvintele lui de alint (rostite în joacă) au multe arome.”

„O hrănește cu lumile lui.”

„Iubirea este, de asemenea, în egală măsură despre slăbiciune, despre felul cum te mișcă fragilitățile și necazurile celuilalt, mai cu seamă când (așa cum se întâmplă în primele zile) nu riscăm deloc să fim considerați răspunzători pentru ele. Faptul că ne vedem persoana iubită disperată și în criză, înlăcrimată și incapabilă să facă față situației poate să ne ofere certitudinea că, în ciuda calităților, nu este alienant invincibilă. Uneori e și ea derutată și la ananghie, iar când înțelegem asta, sprijinul nostru devine mai mare, ne rușinăm mai puțin de propriile noastre inadecvări și ne aproprie mai mult unul de celălalt, uniți de experiența durerii.”

„În centrul iubirii lui Kirsten stă dorința de a închide rana provocată de pierderea suferită de Rabih, o pierdere îmgropată de mult și pomenită foarte rar.”

„Iubirea atinge apogeul în clipele când se dovedește că persoana iubită, înțelege, mai limpede decât au fost vreodată capabili ceilalți, ba poate chiar noi înșine, acele părți din noi care sunt haotice, stânjenitoare și rușinoase. Faptul că altcineva îți dă seama cine suntem, iar apoi ne oferă deopotrivă compasiune și iertare, scoate în evidență întreaga noastră capacitate de a avea încredere și de-a dărui. Iubirea este un dividend al recunoștinței față de felul cum deslușește persoana iubită sufletul nostru confuz și tulburat.”

„Există, în perioadade început a iubirii, o doză de ușurare pură fiindcă reușești în fine să dezvălui atât de mult din ceea ce trebuia ținut ascuns de dragul covențiilor. Putem recunoaște că nu suntem atât de respectabili, de sobri, de echilibrați sau de „normali” pe cât ne consideră societatea. Putem fi copilăroși, inventivi, nesăbuiți, plini de speranță, cinici, fragili și toate la un loc – pesoana iubită e capabilă să înțeleagă și să ne accepte în toate aceste ipostaze.”

” — Remarci lucrurile cele mai importante, glumește ea afectuos.

Lui i se pare aici un fel de invitație așa că se apropie de ea și o sărută cu blândețe.”

„La început atracția sexuală poate părea un fenomen strict fiziologic – rezultatul hormonilor treziți la viață și al stimulării terminațiilor nervoase. Numai că, de fapt, nu e vorba în principal de senzații, ci de idei – dintre care cea dintâi e ideea de acceptare, însoțită de promisiunea că se va pune capăt singurătății și rușinii.”

„Oricât s-ar vorbi despre emanciparea sexuală, adevărul este că secretomania și o anumită doză de jenă față de problema sexului continuă să se facă simțite la fel de mult ca înainte. Încă nu putem spune în gura mare ce vrem să facem și cu cine. Rușinea și reprimarea impulsurilor nu sunt doar niște lucruri de care s-au agățat strămoșii noștri și anumite religii foarte stricte din motive obscure și inutile: ele sunt condamnate să arate la fel în toate erele, și tocmai asta conferă o putere atât de mare puținelor momente (s-ar putea să existe doar câteva pe durata unei vieți) când un străin ne invită să lăsăm garda jos și recunoaște că-și dorește exact lucrurile după care tânjiserăm noi înșine în mod vinovat și tainic.”

„Detaliile a ceea ce ne stârnește pot să pară stranii și ilogice, dar dacă le cercetezi atent, observi că poartă în ele ecouri ale calităților pe care am vrea să le vedem la ceilalți, zone de existență teoretic mai sănătoase: înțelegere, compasiune, încredere, unitate, generozitate și cumsecădenie. În spatele multor declanșatoare erotice se găsesc soluții simbolice pentru o parte dintre temerile noastre cele mai mari, precum și aluzii fine la felul cum tânjim după prietenie și înțelegere.”

„Într-o măsură rușinos de mare, farmecul căsniciei se reduce la cât de neplăcut e să trăiești singur. Iar asta nu e neapărat din vina noastră ca indivizi. Societatea în ansamblul ei pare decisă să facă din condiția celui care trăiește pe cont propriu ceva cât mai supărător și deprimant cu putință: odată încheiate zilele de libertate din școală și din studenție, compania și căldura devin descurajant de greu de găsit; viața socială începe să se organizeze opresiv în jurul cuplurilor; nu mai ai pe cine să suni și cu cine să ieși. Prin urmare, nu e deloc surprinzător că în clipa când dăm peste o persoană cât de cât cumsecade, ne cramponăm de ea.”

„Singurătatea poate provoca un iureș și o reprimare zadarnică a îndoielilor și a ambivalenței referitoare la un soț prezumtiv. Succesul oricărei relații n-ar trebui determinat de cât de fericiți sunt cei doi împreună, ci cât de îngrijorat ar fi fiecare dintre ei de faptul că nu are nicio relație.”

„Credem că lucrul pe care-l căutăm în dragoste este fericirea, când de fapt ceea ce căutăm e familiaritatea. Ne străduim să recreăm, înăuntrul relațiilor noastre adulte, exact sentimentele pe care le știam atât de bine în copilărie și care se limitau rareori la tandrețe și grijă. Iubirea pe care cei mai mulți dintre noi o vor fi gustat la început a venit la pachet cu o dinamică nouă, mai distructivă: sentimentul de a ajuta un adult care nu mai e stăpân pe situație, de-a fi privat de căldura unui părinte sau speriat de furia lui, sau de-a nu se mai simți îndeajuns de sigur pentru a-și comunica dorințele cele mai complicate.

Așa stând lucrurile este logic ca, adulți fiind, să ne trezim că-i respingem pe anumiți candidați nu fiindcă se înșală, ci fiindcă au prea mulă dreptate – în sensul că par într-un fel excesiv de echilibrați, maturi, înțelegători și vrednici de încredere, dar fiindcă, în inimile noastre, această dreptate permanentă pare străină și nemeritată. Vânăm oameni cu care viața e mai palpitantă, iar asta nu din convingerea că ne așteaptă o existență mai armonioasă, ci din sentimentul inconștient că tiparele frustrării unui asemenea om ni se vor părea reconfortant de familiare.”

„Poți privi iubirea și în alte feluri. În filosofia lor, vechii greci au oferit o perspectivă util-desuetă asupra relației dintre iubire și predarea unei lecții. În ochii lor, iubirea era întâi de toate un sentiment de admirație pentru mai buna alcătuire a unei alte ființe omenești. Iubirea era emoția de-a te afla față în față cu caracteristicile unui virtuos.

De aici rezulta că adâncirea iubirii implica întodeauna dorința de a preda și de-a afla la schimb noi modalități de-a deveni și mai virtuos: cum să fii mai puțin furios și mai puțin necruțător, mai curios sau mai viteaz. Cei care se iubeau sincer nu puteau să se accepte unul pe altul așa cum erau – ar fi fost o trădare leneșă și lașă a întregului scop al relațiilor . Întotdeauna era ceva de îndreptat la propria ta persoană și ceva în legătură cu care să-i educi pe ceilalți.

Privind lucrurile prin lentila vechilor greci, când cel care iubește arată ce anume ar putea fi neplăcut sau stânjenitor cu privire la caracterul celuilalt, n-ar trebui să se creadă despre nici unul din cei doi că renunță la spiritul iubirii. Ar trebui felicitați fiindcă încearcă un lucru care ține de esența însăși a iubirii: să-i ajute pe parteneri să devină versiuni mai bune ale lor înșile.

Într-o lume mai evoluată și mai legată de idealul grecesc al iubirii, poate c-am ști să fim ceva mai puțin stângaci, speriați și agresivi când vrem să subliniem ceva, și ceva mai puțin combativi și sensibili când primim feedback. Conceptul de educație dinăuntrul unei relații și-ar pierde astfel o parte dintre conotațiile stranii și negative. Am accepta că, intrate pe mâini responsabile, s-ar putea ca ambele proiecte – a învăța pe cineva și a primi tu însuți învățătură, a atrage atenția asupra defectelor celuilalt și a te lăsa criticat – să fie loiale scopului adevărat al iubirii.”

„Maturitatea înseamnă să devii conștient că iubirea romantică ar putea constitui doar un aspect îngust și poate chiar meschin, al vieții emoționale, mai degrabă pe a fi iubit decât pe a iubi.”

„E minunat să trăiești într-o lume unde atât de mulți oameni se poartă frumos cu copiii. Încă ar fi și mai bine dacă în lumea aceasta am fi ceva mai buni cu părțile de copil ale fiecăruia dintre noi.”

„Nu ne oprim din a cere să fim acceptați. Iar acesta nu e un blestem limitat la cei inadecvați și slabi.”

„E o teză bine-cunoscută: oamenii de care suntem atrași ca adulți seamănă bine cu oamenii pe care i-am iubit cel mai mult în copilărie. Iar de aici poate interveni un anumit simț al umorului sau un tip de expresie, un temperament sau o structură emoțională.”

„Avem nevoie – pentru puțin timp – să ne asigurăm că pornirile noastre sexuale nu se amestecă derutant cu cele afective.”

„Poftele sexuale sunt alimentate de dorința de a stabili aproprierea – și sunt prin urmare condiționate de un simț persistent al distanței pe care încercăm să o acoperim cu o plăcere și o ușurare permanentă și deosebită.”

„Vrea să se lipească strâns și discret de sine însăși, în loc să-și vadă identitatea și mai împrăștiată din cauza altor dorințe.”

„În lumea modernă ne așteptăm să existe egalitate în toate aspectele din cuplu, ceea ce înseamnă, în esență, o egalitate a suferinței. Însă calibrarea durerii pentru asigurarea unor doze egale nu e treabă ușoară; nefericirea se trăiește subiectiv și există întotdeauna o tentație pentru fiecare parte să-și formeze convingerea sinceră, clar în competiție cu a partenerului, că, la drept vorbind viața lui (sau a ei) e mai blestemată – în moduri de care celălalt nu pare înclinat să țină cont și pentru care nu vrea să ispășească. E nevoie de o înțelegere supraomenească pentru a evita concluzia consolatoare că ai o viață mai grea decât a celuilalt.”

„Să fii matur înseamnă, ni se spune, să treci dincolo de posesivitate. Gelozia e pentru copilași. Un om matur știe că nimeni nu e proprietatea nimănui.”

„Iubirea nu e ca o prăjitură: dacă-i dăruiețti iubire cuiva, nu înseamnă că rămâne mai puțină pentru celălalt.”

„Să fii înțelept înseamnă să recunoști când anume nu mai putem recurge la înțelepciune.”

„Melancolia nu este, de bună seamă, o tulburare care trebuie vindecată. E o specie de suferință inteligentă, care se ivește când ne trezim în fața certitudinii că dezamăgirea a făcut parte din scenariu încă de la început.”

„Rabih atacă anxios , Kirsten se repliază pe evitare. Lent doi oameni care au nevoie disperată unul de celălalt, dar în același timp le e groază să arate cât de mare e nevoia: Nici unul nu rămâne rănit suficient ca să ia cu adevărat cunoștință de lovitură, s-o simtă sau s-o explice persoanei care i-a aplicat-o. E nevoie de resurse de încredere de care nu dispun ca să se bazeze în continuare pe cel care i-a ofensat. Ar avea nevoie să aibă suficientă încredere unul în altul ca să se lămurească reciproc că nu sunt „supărați” sau „reci”, ci trec în schimb, ca de atâtea ori, prin ceva mult mai simplu, înduioșător și demn de afecțiune: sunt răniți. Ți nu-și pot oferi unul altuia cel mai profund, romanti și necesar dintre daruri: ghidul propriilor vulnerabilități.”

„Conversațiile lor [din sala de consultații/terapie] te fac să te simți într-un mic laborator al maturității dintr-o lume îmbătată de ideea iubirii ca instinct și ca sentiment de necercetat.”

„iubirea e deprindere nu entuziasm”

„Natura sădește în noi visuri insistente despre succes. Pentru specie, probabil e un avantaj evolutiv dacă ești programat genetic pentru asemenea strădanii, neastâmpărul ne-a dăruit orașe, biblioteci, nave spațiale.

Însă acest impuls nu lasă mult loc echilibrului individual. Prețul câtorva opere de geniu din istorie e o parte substanțială a curbei umane șubrezite zilnic de dezamăgire și anxietate.”

„Vorbim despre „iubire” ca și cum ar fi un lucru întreg și nedeferențiat, pe când, în realitate el cuprinde două module foarte diferite: a fi iubit și a iubi. Ar trebui să ne căsătorim când suntem în stare să ni-l asumăm pe al doilea și după ce ne-am dat seama de fixațiile nefirești și periculoase asupra primului.

Pornim la drum știind doar ce înseamnă „să fii iubit”. Asta ajunge să pară, în mod greșit, norma. Copilul are impresia că părinții îi sunt aproape în mod spontan ca să-l aline, să-l călăuzească, să-l distreze, să-l hrănească și să curețe în urma lui, rămânând aproape în permanență calzi și veseli.

Luăm această idee despre iubire și o ducem cu noi în viața adultă. Ajunși la maturitate, sperăm să se recreeze mecanismul ajutorării și răsfățului. Într-un colț secret al minții, ne închipuim o persoană iubită care ne va anticipa dorințele, ne va citi în suflete, va acționa altruist și va face ca totul să fie bine. Pare „romantic”; cu toate acestea, este un proiect pentru dezstru.”

„Ar trebui să avem grijă să nu ne judecăm relațiile prin așteptările care ne sunt impuse de un mediu estetic care induce frecvent în eroare. Greșeala este a artei, nu a vieții. În loc să ne despărțim, poate c-am avea nevoie să ne spunem povești mai bine alcătuite – povești care nu insistă atât de mult asupra începutului, care nu ne permit înțelegere deplină, care se străduiesc să ne normalizeze supărările și să ne arate o cărare tristă, și cu toate acestea, plină de speranță, pe care s-o parcurgem ca să vedem ce se întâmplă în iubire.”

Se poate trăi în cuplu așa cum spune povestea: „fericiți până la adânci bătrâneți”? Știm ce dubii au pesimiștii, știm și ce euforie candidă îi animă pe optimiști. La mijloc, așa cum îi stă bine adevărului, se găsește punctul de vedere al unui scriitor versat în arta de-a diseca romantismul, anxietatea și succesul. Alain de Botton ne invită să urmărim, cu degetul pe harta iubirii, o poveste ca atâtea altele și totuși unică. O poveste care ne poartă din Edinburgh la Praga și din Beirut la Berlin. Jucăușă, înțeleaptă, emoționantă. Ce se întâmplă în iubire este o poveste incitantă despre întâlnirea dintre iluziile pe care ni le țesem și foarfeca realității.

„Alain de Botton are darul de a ne face să reflectăm la felul în care trăim.” Jeanette Winterson

Ce se întâmplă în iubire este o carte care ar trebui citită de toți cei care vor să își dezvolte în timp o relație sănătoasă atât cu partenerul, cât și cu ei înșiși pentru că acest roman ne învață cum să înțelegem (măcar puțin) copilul din noi. Iar cei care iubesc filosofia în general și filosofia de cuplu în special cu siguranță o vor îndrăgi de la primele intervenții filozofice care dezbat într-o manieră neconvențională tema iubirii.

Hai să nu mai fim orbi și să fim atenți la nevoile copilului din noi și la copilul ce zace în partenerul nostru.