Întotdeauna, când vedem o persoană de succes, ne întrebăm cine sunt ei, prin ce sacrificii au ajuns ca să cunoască succesul pe care cu toții îl vedem. Pe cuplul Barack și Michelle Obama toți îi știm ca POTUS și FLOTUS, a 44-a familie prezidențială și doar a 11-a care a petrecut două mandate complete la Casa Albă, dar prima familie prezidențială de culoare; dar nu îi știm pe ei ca oameni, căci în spatele imaginii publice pe care o știm cu toții, sunt doi oameni cu povești. Povești de viață care te inspiră să crezi că prin muncă poți reuși tot ce îți dorești.

În această carte descoperim o povestitoare pe cinste care reușește să transmită cu ușurință povestea unei femei puternice, povestea ei. Autobiografia este presărată cu puțin umor, dar și cu momente triste care te sensibilizează. De asemenea, îl descoperim pe Barack Obama prin ochii femeii iubite.

Și, cum orice poveste începe din copilărie, povestea lui Michelle Obama, începe din copilărie, în South Side of Chicago, într-o familie modestă unde mama și-a sacrificat cariera pentru a avea grijă de copiii săi, iar tatăl a muncit până când boala i-a smuls ultimul strop de energie și implacabilitatea față de medici. Acasă era un loc despre care Michelle spune în timpul liceului:

„Nu îți dai seama cu adevărat cât de atașat ești de un loc până nu pleci de acolo, până nu experimentezi ce înseamnă să fii dezrădăcinat, transformându-te într-o plută pe fața unui ocean necunoscut.”

„Acasă era trecutul meu, legat cu fire invizibile de locul în care mă aflam acum.”

În această carte, Michelle e de o sinceritate debordantă și ne spune că mereu a avut o listă cu lucruri care trebuiau făcute în viață și nu s-a abătut de la listă decât după ce s-a confruntat cu pierderea unei prietene dragi. Iar odată cu moartea celor dragi ei a constatat trecerea ireversibilă a timpului.

„Am simțit atingerea caldă a trecutului și melancolia absenței – toate oarecum șocante, obișnuită cu lumea închisă și tinerească a facultății. Era ceva mai profund decât simțeam la școlă, schimbarea lentă a generațiilor.”

„Era dureros însă timpul ne împingea pe toți înainte.”

Michelle s-a învârtit mereu într-o lume a bărbaților, dar a învățat cum să supraviețuiască.

„Am încercat să nu mă las intimidată când discuțiile de la curs erau dominate de bărbați, cum se întâmpla adesea. Ascultându-i, mi-am dat seama că nu erau mai deloc mai deștepți decât noi, ceilalți. Erau, pur și simplu, încurajați, plutind pe un val străvechi de superioritate, susținuți de faptul că istoria nu-i pusese niciodată la încercare.”

Întrebarea pe care și-o punea mereu aceasta era dacă e suficient de bună și modul în care e văzută de ceilalți. Și dacă credem că încrederea ei nu a fost deloc știrbită în perioada adolescenței, ei bine, nu e deloc așa. Consilierul didactic i-a spus că nu are stofă de Princeton, dar ea a fost foarte ambițioasă și a demonstrat că poate face absolut tot ceea ce îți dorește.

„Se pare că aceasta este problema fundamentală care apare când îți pasă mult de ceea ce gândesc alții: te poate așeza pe o cale prestabilită – calea << Vai, ce impresionant>> și te poate ține multă vreme acolo. Poate că te împiedică să deviezi, chiar să te gândești vreodată la o abatere întrucât tot ce ai risca să pierzi în termenii considerației altor oameni îți poate părea mult prea costisitor.”

Mereu când trebuia să dea dovadă de curaj și spontaneitate în viață, cum ar fi să conducă prin aglomeratul New York, se lovea de amintirea prematură a primului său recital de pian.

„Era ca și cum ai urca pe scenă la primul tău recital de pian și ți-ai da seama că tu nu ai cântat niciodată decât la un instrument cu clapele ciobite. Lumea ta s-a schimbat, dar ție ți se cere să te adaptezi și să răzbești, să-ți cânți piesa la fel ca toți ceilalți.”

După ce a terminat Harvard, prima doamnă a Statelor Unite, a bifat un alt punct de pe lista sa, și anume s-a angajat în compania Sidley Austin, iar de aici începe adevărata poveste a vieții ei. I se propune să îndrume cel mai strălucit stagiar din anul respectiv, nimeni altul decât Barack Obama.

La început, aceasta nu își dorea o relație serioasă, dar lucrurile au decurs atât de frumos și de sincer încât amândoi s-au îndrăgostit și au realizat că sunt făcuți unul pentru celălalt.

Prin prisma interacțiunilor din trecut cu băieții, tatăl lui Michelle Obama a spus: „Simpatic băiat. Păcat că n-o să dureze.”. Dar uite că a durat și povestea aceasta de iubire-clișeu dezvăluie oamenilor o altă poveste, povestea reușitei a doi oameni puternici, inteligenți și ambițioși.

„Am fost izbită pentru prima dată de spectacolul care era el – acest ciudat amestec cu de toate.”

„Dacă familia mea era un pătrat, atunci cea a lui Barack era figură geometrică mult mai complicată, una care unea oceanele.”

„Faptul că trecuse cu succes peste o copilărie atât de neobișnuită părea doar să întărească ideea că era pregătit pentru mai mult.”

„În devotamentul pentru mama lui care avea o personalitate puternică eu am văzut un respect profund pentru femei și pentru independența lor. Fără să fie nevoie să disctăm asta deschis, știam că putea să facă față unei partenere care avea propriile ei pasiuni și propria voce. Acestea sunt lucruri care nu se pot învăța dintr-o relație, pe care nici iubirea nu le poate construi sau schimba cu adevărat. Deschizându-și lumea pentru mine, Barack îmi arăta tot ceea ce trebuia să știu despre genul de partener care avea să fie.”

„În comparație cu marșul meu în pași fermi către succes, cu traiectoria mea simplă de la Princeton la Harvard și, apoi, la biroul meu de la etajul 47, calea lui Barack fusese un zigzag improvizat prin lumi disperate.”

Michelle l-a acceptat, cu bune și cu rele, femeia obsedată de control și ordine a înțeles nevoia lui de singurătate și a unui loc în care să își limpezească gândurile.

„Barack, ajunsesem să înțeleg, este genul de om care are nevoie de o vizuină, de un loc ferit în care să poată să citească și să scrie fără să fie deranjat. Este ca o trapă care se deschide direct spre orizonturile ale creierului său. Timpul petrecut acolo pare să-l hrănească.”

„Pentru el, vizuina este un loc sacru, unde se nasc revelațiile și se produc clarificări. Pentru mine, este un loc într-o dezordine descurajantă.”

Drumul lui Barack a fost un zigzag prin lumi disperate, muncind mereu pentru tot ce își propunea și cunoscând succesul printr-o muncă asiduă, deloc ușoară.
Iar pentru succesul lui, Michelle și-a sacrificat oarecum țelurile, căci aceasta îți dorea să fie o femeie de carieră, dar și mamă și soție.

„Darurile considerabile de care mă bucurasem în viață îmi provocau acum tortură psihică. Fusesem crescută să fiu încrezătoare și să nu țin cont de limite, să cred că pot să urmăresc și să obțin orice îmi doresc. Iar eu voiam totul. Pentru că așa cum ar fi spus Suzzane, de ce nu? Voiam să trăiesc în stilul femeii de carieră independente, jos pălăria, a lui Mary Tyler Moore și, în același timp, gravitam spre normalitatea stabilizatoare , cu sacrificiu de sine și aparent banală de a fi soție și mamă. Voiam să am o carieră și o viață de familie cu oarecare șanse ca nici una din ele să o excludă complet pe cealaltă. Speram să fiu exact ca mama și, în același timp, să nu fiu deloc ca ea. Era o temă de gândire bizară și complicată. Puteam să am totul? Aveam să am totul? Nu știam.”

Iar pentru a deveni mamă, femeia aceasta invidiată de mulți a luptat. Pentru că povestea maternității ei e o poveste a dorinței de împlinire care implică sacrificiu.

„Un avort spontan este o experiență care te izolează, doare și te demoralizează aproape la nivel celular.”

„Îmi doream o familie, Barack își dorea și el o familie, așa că acum eram singură în baia apartamentului nostru, încercând să-mi fac curaj să-mi înfing seringa în coapsă.

Acela a fost, probabil, momentul am simțit o primă undă de resentiment față de politică și de devotamentul de nezdruncinat a lui Barack față de muncă. Sau poate că doar simțeam acuta povară de a fi femeie. În orice caz, el era plecat și eu făceam totul singură. Simțeam deja că sacrificiile aveau să fie mai mult ale mele decât ale lui.”

„El era îndrăgostit nebunește de mine și implicit făcând ceea ce putea să facă.”

„Mergeam acum pe stradă purtând înăuntrul meu un secret. Era privilegiul meu, darul de a fi femeie. Simțeam o fericire care mă făcea să radiez.”

Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult în educația fetelor față de tatăl lui a fost că acesta chiar dacă era prea cufundat în politică trebuia să fie mereu acasă la ora cinei, căci „nu voiam să le învăț că viața începe când bărbatul ajunge acasă.”.

Chiar dacă simțea o repulsie față de politică și avea o anume reticență față de ascensiunea în cariera politică a soțului ei, îl susținea în tot ceea ce își dorea să facă.

„Până la urmă am fost de acord, pentru că eram convinsă că Barack putea fi un președinte bun. Avea o siguranță de sine pe care puțini oameni o au. Avea, inteligența și disciplina pe care această funcție le cere, temperamentul să îndure orice dificultăți și empatia necesară pentru a rămâne conectat la nevoile țării. A contat și faptul că era înconjurat de oameni buni și inteligenți, gata să-l ajute. Cine eram eu să-l opresc? Cum puteam să pun nevoile mele, și chiar pe cele ale fiicelor noastre mai presus de posibilitatea ca Barack să fie acel președinte care să schimbe în bine viețile a milioane de oameni?

Am spus da pentru că îl iubeam și pentru că aveam încredere în ceea ce putea să facă.

Am spus da, chiar dacă îmi încolțise deja în minte un gând dureros, unul pe care nu eram pregătită să îl împărtășesc; îl susțineam în campanie, dar, în același timp, eram convinsă că nu avea să reușească până la capăt. Vorbea atât de mult și atât de pasionat despre anularea diviziunilor din țara noastră apelând la un set de idealuri înalte pe care le credea înnăscute în cei mai mulți dintre oameni. Dar eu văzusem suficient din aceste diviziuni, cât să-mi temperez speranțele. În ultimă instanță, Barack nu era decât un negru în America. Nu credeam cu adevărat că putea să câștige.”

Dar a câștigat pentru că poporul a văzut dorința lui de schimbare.

„Într-o singură săptămână de la începutul sesiunii parlamentare din Springfield, Barack a introdus 17 noi proiecte de lege – un record, probabil, și cel puțin o dovadă a dorinței lui de a schimba ceva.”

Iar la învestire cei doi erau doi oameni mândri de reușita lor și pregătiți pentru o nouă etapă.

„Până atunci purtasem foarte puține rochii de seară , dar creația lui Jason Wu a reușit un mic miracol, tocmai când mă gândeam că nu mai aveam nimic de arătat , făcându-mă să mă simt ușoară, frumoasă și liberă. Rochia a redeșteptat sentimentul metamorfozei prin care trecea familia mea, promisiunea unei noi experiențe, transformându-mă dacă nu într-o prințesă care merge la bal, măcar într-o femeie capabilă să treacă în etapa următoare. „

„Îl țineam strâns pe soțul meu de fiecare dată, regăsindu-mi de fiecare dată calmul în ochii lui. Eram încă același duo funcțional, yin-și-yang din ultimii 20 de ani, uniți și acum de o iubire profundă și cât se poate de reală. Acesta era un lucru pe care îl lăsam să se vadă întotdeauna cu bucurie.”

Michelle Obama ne-a spus despre experiența ei ca FLOTUS, pe alocuri cu mândrie pentru că a reușit să cunoască oameni importanți ai istoriei mondiale, precum Regina Elisabeta a II-a sau Nelson Mandela, pe alocuri cu indignare pentru că s-a confruntat mai mult ca niciodată cu răutatea oamenilor.

„Știam ce era important pentru mine. Nu voiam să fiu un fel de ornament frumos îmbrăcat care apărea la dineuri și la tăieri de panglici. Eu voiam să fac lucruri care să aibă impact și să fie de durată.”

„Mă simțeam uneori ca o lebădă, știind că treaba mea era să plutesc lin și să par senină, deși pe sub apă dădedeam din picioare fără să mă opresc vreodată.”

„Când eram copil era ușor de înțeles. bătăușii erau oameni speriați care se ascundeau în interiorul unor oameni înspăimântători.”

„Înțelesesem deja că aveam să fiu judecată după alte etaloane. Ca singura primă doamnă afro-americană care pusese vreodată piciorul la Casa Albă eram aproape prin definiție „altfel”. Predecesoarelor mele le fuseseră atribuite din oficiu un presupus farmec și o anumită eleganșă. Știam că era puțin probabil să fie la fel și în cazul meu . Învățasem din dificultățile întâmpinate în campanie că trebuia să fiu mai bună, mai rapidă, mai isteață și mai puterenică decât oricând . Farmecul meu trebuia dovedit. Eram îngrijorată că mulți americaninu aveau să se regăsească în mine și în evoluția mea. Și nu aveam privilegiul de a mă obișnui pe îndelete cu noul meu rol înainte să fiu criticată. Iar când venea vorba de critică, eram la fel de vulnerabilă ca întotdeauna la temerile nefondate și stereotipurile rasiale mascate de conștiința publică, gata să fie stârnite de zvonuri și insinuări.”

„Interacțiunea mea cu Mandela a fost tăcută și, în același timp, profundă – poate mai profundă tocmai datorită acestei tăceri. Spusese deja toate cuvintele pe care le avusese de spus în viață, în discursurile și scrisorile lui, în cărțile și protestele sale care nu erau gravate doar în trecutul lui, ci și în istoria umanității întregi. În cele câteva clipe pe care le-am petrecut cu el le-am simțit pe toate – demnitatea și spiritul care aduseseră egalitate într-un loc în care aceasta nu exista deloc.”

Ce e impresionant pentru mine e faptul că nu a încetat niciodată să fie recunoscătoare oamenilor care au trecut prin viața ei și au învățat-o lucruri, dar și faptul că nu trata personalul Casei Albe cu superioritate, pe care i-a numit „blajini cu chip de piatră”, pentru că de fapt, asta înseamnă un om simplu.

„Aveam atât de multe – educație, o stimă de sine sănătoasă, un arsenal întreg de ambiții – și eram suficient de înțeleaptă încât să-i recunosc mamei meritul de a le fi sădit în mine.”

„Îmi dădeam seama că părțile importante ale poveștii mele nu stau atât în valoarea aparentă a realizărilor mele, cât în ceea ce a stat la baza lor – numeroasele gesturi mărunte de sprijin de care am avut parte de-a lungul anilor și oamenii care m-au ajutat, în timp, încrederea în mine.”

În același timp, Casa Albă le-a răpit normalitatea. Cuplul Obama era obișnuit să iasă săptâmânal la restaurant, însă ieșirile în timpul mandatului erau rare pentru că necesitau o oarecare sincronizare din partea cabinetelor celor doi, dar și îngreunarea traficului și o oarecare „blocare” a vieții oamenilor obișnuiși, astfel că prima dată când au iețit în oraș, ei au fost cei mai fericiți oameni.

„Orice grijă putea să aștepte, mă gândeam, de acum eram noi, și noi eram fericiți. Iar fericirea părea a fi un început pentru orice.”

„Să mă pierd în mulțime era important. Să mă pierd în mulțime, de fapt, era totul – un mod de a mă simți eu însămi, de a rămâne Michelle Robinson din South Side în această mare bucată de istorie.”

Barack Obama, simbolul democrației contemporane a fost mereu încolțit de republicani și mereu a trebuit pus la încercare instinctul lui de supraviețuire în politică, precum și viziunile lui în ceea ce privește sistemul american, dar mereu a dovedit că e capabil de mai mult.

„Puterea lor [a republicanilor] era pe primul loc. Găseam asta demoralizant, apăsător, zdrobitor câteodată. Asta era politica, de acord, dar în loc de forma ei cea mai capricioasă și cinică, aparent deconectată de la orice scop mai măreț. Simțeam emoții pe care poate Barack nu-și permitea să le simtă. El rămânea închis în lumea lui, în general, neînfricat, trecând peste obstacole și făcând compromisuri acolo unde putea, agățându-se de optimismul sobru care îi spunea că cineva trebuie s-o facă și pe asta. Era în politică de 15 ani deja. Eu mă gândeam în continuare la el ca la un ceainic vechi de aramă – îmbătrânit de foc, cu urme de lovituri, dar încă strălucitor.”

„Nu mai era un secret că Barack era un om bun cu o minte măreață și cu o încredere de neclintit în democrație. Eram mândră de el, chiar dacă nu eram deloc surprinsă. Acesta este bărbatul cu care mă măritasem. Am știut tot timpul care sunt calitățile lui.”

„La urma urmei Barack era un unicorn – definit de numele lui neobișnuit, de moștenirea lui neobișnuită, de originea lui etnică greu de identificat, de tatăl lui absent, de mintea lui unică. Era obișnuit să fie nevoit să-și demonstreze calitățile aproape oriunde mergea.”

Soția sa, când observa partea cinică și zbrobitoare îți aducea mereu aminte de omul care ținea discursuri pentru comunitatea afro și adevăratul motiv pentru care s-a îndrăgostit de el.

„Dar, ascultându-l pe Barack , am început să înțeleg că versiunea lui de speranță ajungea mai departe decât a mea: una era să te extragi pe tine însuți dintr-o fundătură și cu totul altceva era să ridici locul în sine.

Eram copleșită din nou să îmi dau seama cât de special era el.”

„A fi președinte nu schimbă cine ești ci dezvăluie cine ești.”

„Portretele noastre, al meu și al lui Barack, sunt expuse acum în Galeria Naționala de Portrete de la Washinghton, iar pentru asta suntem amândoi recunoscători. Mă îndoiesc că cine s-ar fi uitat la poveștile copilăriei noastre, la condițiile noastre de trai, ar fi putut anticipa că aveam să ajungem pe pereții acelor săli. Picturile sunt frumoase, dar ceea ce contează cel mai mult este că vor rămâne acolo pentru a fi văzute de generațiile tinere – că figurile noastre vor ajuta la demontarea prejudecății că trebuie să arăți într-un anumit fel pentru a intra în istorie. Dacă noi suntem acolo, atunci vor putea fi și mulți alții.

Sunt un om obișnuit care avut șansa unei călătorii extraordinare. Împărtășesc povestea mea cu speranța că-i voi ajuta și pe ceilalți să-și facă loc cu poveștile și vocile lor, dincolo de criteriile rigide care stabilesc unde e locul fiecăruia și de ce.”

„Hamilton m-a impresionat pentru că reflecta genul de istorie pe care o trăisem eu însămi. America despre care vorbea era una care acceptase diversitate. M-am gândit la asta după aceea: atât de mulți dintre noi trec prin viață ascunzându-și poveștile, simțindu-se rușinați sau speriați când propria realitate nu se ridică la înălțimea vreunui ideal recunoscut. Creștem cu mesaje care ne spun că există un singur mod de a fi american, iar, dacă ai pielea închisă la culoare sau șoldurile late, dacă nu trăim iubirea într-un fel anume, dacă vorbim altă limbă sau venim din altă țară, atunci nu aparținem acelui loc. Asta, însă, până când cineva într-o zi ce să spună altfel povestea respectivă.

Am crescut cu un tată cu dizabilități într-o casa prea mică, fără prea mulți bani, într-un cartier care se afla la începutul declinului, dar, în același timp, am fost înconjurată de iubire și de muzică, într-un oraș divers dintr-o țară în care educația te poate duce departe. Nu aveam nimic sau aveam totul. Depinde din ce perspectivă vrei să privești lucrurile.”

„La 54 de ani, sunt încă în evoluție și sper că voi fi întotdeauna.

Pentru mine, povestea mea nu este despre ajunge undeva sau despre a atinge un scop anume. O percep mai degrabă ca pe o mișcare înainte, un mijloc de evoluție, o cale de a încerca permanent să devii un om mai bun. Călătoria nu se sfârșește. Am devenit mamă, dar am mai multe de învățat despre asta și multe de transmis copiilor mei. Am devenit soție, dar continui să mă adaptez și să fiu recunoscătoare față de ceea ce înseamnă să iubești cu adevărat și să Îți construiești viața alături de un om. Am devenit, după anumite standarde, un om cu putere, și, totuși, încă mai sunt momente în care mă simt nesigură sau neauzită.

Totul face parte dintr-un proces, sunt pașii făcuți de-a lungul aceluiași drum. Pentru ca povestea să continue este nevoie, În egală măsură, de răbdare și de rigoare. Este nevoie să nu renunți niciodată la ideea că vei continua să evoluezi.”

“E nevoie de putere ca să-ți dai voie să devii cunoscut și auzit, să-ți asumi propria poveste și să-ți folosești adevărata voce.”

În încheiere, aș vrea să spun: să avem puterea să devenim cunoscuți, să ne formăm propria voce și să fim mereu într-o continuă evoluție. Unii ar spune că Michelle și Barack Obama sunt pură istorie, eu aș spune că sunt adevărate povești de viață. Netflix a lansat pe 6 mai un documentar cu turneul realizat de fosta primă doamnă la lansarea cărții sale. Autobiografia e EMOȚIE, UMAN, documentarul doar un strop din OMUL Michelle Obama. Chiar dacă am inserat multe citate, cartea e mai mult decât aceste citate, reprezintă viața unui american (care fie vorba între noi, e mult mai departe de visul american pe care toți ni-l imaginăm) cu suișuri și coborâșuri.