De multe ori am auzit în diverse medii sociale în care m-am învârtit că părinții joacă un rol important în formarea unui copil, că acesta nu seamănă doar cu unul dintre părinți, ci mai degrabă, cu relația dintre cei doi.

Astăzi voi vorbi despre cum mă afectează, la nivel emoțional și relațional, o relație șubredă cu părinții mei.

Ca orice copil, când eram mică îmi doream ca părinții mei să fie împreună și să fim o familie fericită, dar bagajul emoțional cu care au venit amândoi și problemele nerezolvate nu le-a permis să se înțeleagă – nici pe ei înșiși, nici să aibă o relație sănătoasă.

În primul rând, cred că cea mai mare frustrare a mea în ceea ce privește relația cu părinții pornește de la faptul că tatăl meu nu m-a dorit cu adevărat, că a făcut orice ca mama să piardă sarcina și nu de multe ori m-am simțit o greșeală. Nu știu ce simte o femeie însărcinată pentru că nu am trecut prin experiența aceasta, însă cred că o femeie trebuie să fie suficient de puternică încât ori să omoare copilul care crește în ea, ori să îl crească și să îi satisfacă toate nevoile. De multe ori i-am reproșat mamei de ce nu a făcut avort, însă voi ajunge și la relația dintre noi două.

Deocamdată rămân la tata și la relația dintre aceștia.

Tata…

Alcoolic și violent.

Când aveam vârsta de 3 ani, mama a decis să se despartă de tata, însă eu plângeam după el și ea s-a împăcat cu el pentru mine. Privind în urmă, la ceea ce s-a întâmplat în 2016, nu cred că ar fi trebuit să se împace. Nu mă învinovățesc, dar cred că în mare parte nu trebuia să fiu eu motivul împăcării lor.

Crescând mare, am înțeles că părinții nu ar trebui să stea împreună doar pentru copil.

Nu cred că îmi iubesc tatăl… Poate sună ciudat, însă nu cred că îl iubesc. Nici nu îl urăsc, nu simt nici milă. Nu știu ce simt pentru el…

Nu am simțit că mă iubește cu adevărat, nu mi-a spus niciodată „fiica mea frumoasă”. Se mândrește cu mine că sunt deșteaptă, dar nu cred că e meritul lui neapărat. Nu mai petrecem timp împreună și cel mai grav e că atunci când am petrecut timp împreună nu a fost de calitate, iar el, la cei aproape 18 ani ai mei, încă continuă să îmi vorbească ca unui copil.

Oare sunt o ipocrită că îmi consolidez relația cu el doar pe considerente materiale?

Mama…

Mama suferă de psihoză acută. S-a îmbolnăvit ȘI din cauza lui.

Ea încearcă cum poate, și a încercat întotdeauna, să îmi ofere tot ce am nevoie, dar emoțional nu e niciodată lângă mine, nu simt că mă pot deschide cu adevărat în fața ei. Singurele noastre momente de afecțiune sau afecțiunea venită din partea ei pe care o să o păstrez cu drag e aceea când mă săruta pe frunte și îmi mângâia părul ca să mă trezesc.

De multe ori i-am reproșat lucruri, dar acum nu îi mai pot reproșa nimic pentru că unele lucruri nu mai țin de ea.

Mama în viața unei fete joacă un rol important, pentru că fiica de la mamă învață cum să fie femeie.

Eu nu pot învăța asta de la mama… Nu pot avea o discuție cu ea de la (viitoare) femeie la femeie.

Mama era sufletul meu, iar tata mi l-a smuls. Mi l-a răpit.

Cum mă afectează pe mine relația cu părinții mei?

Păi, să începem așa… Relația dintre ei a fost tot timpul rece și tensionată, iar eu acum nu știu cum e iubirea. Care e fața adevărată a iubirii?

Din cauza relației cu tatăl meu, trecând peste faptul că m-am îndrăgostit de un om nepotrivit, am ajuns să mă întreb în fiecare noapte, fără încetare, dacă vreun bărbat mă va iubi cu adevărat dacă tata nu a fost în stare să o facă.

Din cauza relației cu mama mea, mă întreb dacă voi reuși să fiu vreodată o mamă bună.

Din cauza relației cu părinții mei mă întreb dacă voi reuși vreodată să îmi întemeiez o familie fericită.

Din cauza relațiilor din și cu familia mea, eu duc o lipsă acută de afecțiune care mă face să devin o persoană foarte anxioasă din punct vedere social, cel puțin cu partea masculină, să nu am încredere deloc în mine și simt că nu voi ști cum să îmi manifest grija, atenția și afecțiunea și nici nu voi fi capabilă să identific iubirea.

Copiii au nevoie de atenție și afecțiune, iar dacă nu o primesc la momentul potrivit devin adulți cu probleme.

Eu, ca o parte din copiii din țara noastră, am avut nenorocul de a crește într-o familie toxică, și nu am primit iubirea de care aveam nevoie.

Iar acum…

În goana mea după iubire, am ajuns tot mai mult să o cerșesc. Și mi-e frică… de lipsa iubirii, iar frica asta mă macină noapte de noapte cu fiecare lacrimă cursă pe obraz.