Prin această carte/acest eseu, România intră sub lupa critică a istoricului român Lucian Boia care nu se teme să pună diagnostice crunte sistemului și națiunii noastre.

Această carte dezvăluie realitatea îngrijorătoare a istoriei românești, a mentalității noastre ca popor, dar și trista constatare a unei stagnări care datează de secole întregi.

„Ceva nu merge în România, și nu doar de sus, în clasa politică, și nu doar de ieri, de alaltăieri. Să fie un blestem?

Nu, e doar istorie. Dar poate că înseamnă același lucru.”

Ce nu merge în România? Este întrebarea pe care ne-o punem cu toții de ceva vreme încoace. Dacă e ceva ce nu merge în România, atunci e atitudinea noastră. Nu avem cultura onoarei în vene, în schimb avem o cultură a compromisului care ne-a ajutat să supraviețuim, de exemplu, plătind tribut Imperiului Otoman („Cât despre onoare, e drept, românii nu prea au cultura onoarei, așa cum o au, dintre vecini, ungurii, polonezii, chiar și popoarele balcanice. Românii au o cultură a compromisului. Au dezvoltat timp de secole strategii de supraviețuire. Explicația e tot de natură istorică. N-au fost nici puteri demne de luat în seamă, nici n-au dispărut la un moment dat de pe hartă, cum li s-a întâmplat tuturor celorlalți vecini, înghițiți de marile imperii. Au fost tot timpul stătulețe fragile, incapabile să practice arta onoarei, fiindcă trebuiau să se supună pentru a supraviețui. Absența conceptului de onoare (să nu exagerez: raritatea lui) e prețul plătit pentru supraviețuire.”).

Dramatizarea relațiilor cu străinii e o altă atitudine care a împiedicat dezvoltarea României. Dar oare a existat vreo perioadă în care țara noastră s-a dezvoltat? „De ce este România altfel?” parcurge o excursie istorică începând cu procesul de romanizare a Daciei până în secolul XXI, care ne înfățișează o întârziere a României încă din Antichitate. Nemaivorbind de instabilitatea ortografică la care face referire autorul, în România a existat o instabilitate statală încă de la cnezate și voievodate („Instabilitatea generează arbitrar, e responsabilă nu mai puțin și de absența unor proiecte de anvergură.”).

O altă atitudine care pune România pe butuci îl reprezintă complexul de inferioritate („Dacă ar fi să pun un diagnostic societății românești, aceasta e prima maladie pe care aș identifica-o.”), așa se face că atunci când a început procesul de modernizare, „Românii aveau însă nevoie de o istorie eroică tot așa cum aveau nevoie de origini mărețe pentru a compensa frustrările prezentului.” Acesta duce la descoperirea neînsemnătății: țări mici aflate mereu la cheremul altora, precum și la tot felul de interpretări, cum ar fi: originile latine (romanice) sau geto-dacice. Totuși acest complex de inferioritate are drept consecință începutul instaurării imperialismului. („Românii transilvăneni dau tonul, ei care, dintre toți românii, se aflau în starea de cea mai netă inferioritate: „sub călcâiul” aristocrației maghiare și al aparatului de stat habsburgic.”)

Totuși, a existat o perioadă în care țara noastră s-a dezvoltat („Ce a fost înainte contează mai puțin în măsura în care diluează, alterează sau frânează procesul modernizator.”).

Începând cu procesul de occidentalizare din secolul al XIX-lea, prin aportul pe care l-au adus străinii: „Prima modernizare a țărilor române e opera generalului rus Pavel Kiseleff (un rus el însuși foarte occidentalizat), care, în urma războiului ruso-turc din 1828-1829, încheiat cu pacea de la Adrianopol, s-a aflat în fruntea ambelor principate, în calitate de guvernator, din 1829 până în 1834. Românii îi păstrează într-un fel amintirea, măcar prin faptul că numele i-a fost dat celei mai cunoscute artere de promenadă din București: șoseaua Kiseleff (deschisă din inițiativa lui). Kiseleff a fost un mare organizator și modernizator, iar numele lui ar fi drept să figureze printre cele ale celor mai de seamă cârmuitori ai țărilor române. Grație lui, în bună măsură, principatele sunt prinse într-un sistem legislativ și instituțional modern, încununat prin Regulamentele Organice, prima constituție pe care au cunoscut-o românii. Un remarcabil efort de a ordona o societate care până atunci nu prea cunoscuse ordinea și regulile.”; unui francez, Emmanuel Fremiet, i se datorează statuia ecvestră a lui Ștefan cel Mare, inaugurată în 1883, în fața Palatului Culturii din Iași; arhitecți francezi precum Albert Galeron care proiectează Ateneul Român, edificiu simbolic al Capitalei sau Lecomte de Nouy, restauratorul bisericii lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeș sau al Bisericii Trei Ierarhi din Iași.

Totuși această modernizare nu a ajutat foarte mult România în perioada respectivă căci, „occidentalizarea, aplicată exclusiv la nivelul elitelor n-a făcut decât să adâncească falia socio-culturală”; „Cert este că, pe parcursul secolului al XIX-lea, se accentuează discrepanța dintre satul românesc, tradițional și „curat” sub raport etnic, și orașul tot mai amestecat, tot mai cosmopolit, și împins, în sfârșit, în modernitate.”

Astfel, schimbările suportate de România în perioada respectivă conduc la o dezarmonizare între vechile și noile principii, conturându-se astfel teoria formelor fără fond a lui Titu Maiorescu: „În aparență, după statistica formelor din afară, românii posedă astăzi întreaga civilizare occidentală. Avem politică și știință, avem jurnale și academii, avem școli și literatură, avem muzee, avem teatru, avem chiar și o constituțiune. Dar în realitate toate aceste producțiuni moarte, pretenții fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr, și astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă și fără valoare și abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adânc. Singura clasă reală la noi este țăranul român, și realitatea lui este suferința, sub care suspină de fantasmagoriile claselor superioare. Căci din sudoarea lui zilnică se scot mijloacele materiale pentru susținerea edificiului fictiv ce-l numim cultură română…”

După o așa-zisă perioadă de înflorire a țării, România intră sub dictatura regimului comunist. Regimul comunist s-a instalat din cauza unei fracturi sociale (clasa de mijloc nefiind în măsură să echilibreze extremele). În această perioadă nu a existat o Românie cu egalitate și moralitate politică și „s-a putut constata cât de ușor e să instalezi în România o dictatură, mai ușor decât practicarea unei democrații oneste și responsabile.”, adoptând o politică de acomodare „Între „acomodare” și „consecvență” , românii optează de regulă pentru acomodare, considerând, cu o oarecare dreptate de altfel (mai ales pentru o țară nu prea puternică), că e mai înțelept să te adaptezi și, la nevoie, să te supui istoriei decât să încerci a o înfunta. Indiferent de mitologia eroizantă (faptele mărețe ale străbunilor), românii au mai mult o cultură a compromisului decât a rezistenței sau a aplicării neabătute a principiilor.”

România adoptă de-a lungul istoriei sale o atitudine oportunistă, în funcție de interesul național, schimbându-și polii de putere, ajungând ca țara noastră să aibă o credibilitate foarte scăzută ( „La 1914, România era aliată cu Austro-Ungaria și Germania. În 1916, a declarat război Austro Ungariei și Germaniei. În 1918 a încheiat pacea separată cu aceștia și tot în 1918, câteva luni mai târziu, a redeschis ostilitățile împotriva lor. În perioada interbelică, a fost aliată cu Franța și Marea Britanie. În 1944 a întors armele împotriva Germaniei.
Toate întorsăturile menționate se justifică prin argumente de oportunitate politică, în funcție de interesul național. Ele însă au un preț, fiindcă nimic nu e gratis pe lumea asta. Credibilitatea României a ajuns la un punct foarte scăzut.”).

În timpul perioadei comuniste au fost puternic descreditate instituții ale statului și legi. A fost adoptată o cultură a supunerii în această perioadă, neexistând un minim dialog din partea poporului cu statul, incapacitatea unui popor de a protesta sau a face un minim compromis („Românii nu se implică, românii, în loc de soluții colective, caută mici rezolvări individuale, și atunci nimic fundamental nu se rezolvă, iar tensiunile, fără încetare, se acumulează.”).

Masa alegătorilor rămână amorfă și manevrabilă în toate direcțiile, fără lipsă de reacție, personalitate sau inițiativă. România înregistrează cel mai mare număr de analfabeți, cea mai mare natalitate, cea mai mare mortalitate din Europa, inclusiv și cea mai mare mortalitate infantilă.

„Sub domnia lui Ceaușescu, în 25 de ani, s-a construit mai mult decât, laolaltă, sub toate stăpânirile succesive, de la regi daci, trecând prin epoca voievodală, până la suveranii României moderne. Țara s-a acoperit cu industrii. România, aproape lipsită de de materiile prime necesare, dar importându-le, a ajuns să producă mai mult oțel pe cap de locuitor decât țări cu veche tradiție metalurgică, precum Marea Britanie sau Franța.”

„A dovedit o inteligență incontestabilă și o intuiție sigură, implicându-se de-a lungul liniilor de fractură, ca un mediator ideal: între Statele Unite și Uniunea Sovietică, între Uniunea Sovietică și China, între Israel și țările arabe. Ceaușescu era peste tot Supremă recunoaștere, s-a plimbat până și în caleașca reginei Marii Britanii.
La ce au servit toate acestea? La nimic. Nu numai că nu au servit, dar au costat enorm. Au avut totuși și românii – cei care s-au lăsat atrași în joc – sentimentul, inedit pentru ei, că sunt pe cale să devină o țară importantă, tratată de la egal la egal de toți puternicii lumii.”

„PARADOXAL, în ciuda masivei industrializări forțate, comunismul n-a reușit să recupereze nimic din întârzierea economică a României. În 1989, în termeni PIB [Produs Intern Brut], România se afla la concurență cu Albania pentru poziția nu prea glorioasă de cea din urmă țară a Europei. Comparativ cu anul 1938, distanța față de primele țări ale plutonului rămăsese aceeași, dacă nu cumva chiar mai crescuse. Asta a însemnat o industrie aparent impresionantă, susținută prin mari investiții, dar deficitară în ceea ce privește productivitatea, calitatea, eficiența și adaptarea la cerințele pieței.”

Și… România iese din comunism. În perioada de tranziție au loc revolte locale, mineriadele. „Sunt însă „păcatul originar” al României de astăzi. S-a pornit cu „stângul” . Țara a fost învrăjbită. Iar străinătatea a descoperit cu stupoare o Românie tulbure, unde orice se poate întâmpla și unde e greu să separi adevărul de minciună.”

„Nicăieri nu s-a manifestat, la ieșirea din comunism o asemenea nepotrivire între ruptura proclamată și continuitatea efectivă. După toată minciuna comunistă, ca să nu mai vorbim de vechea meteahnă autohtonă a formelor fără fond și a curentelor fără acoperire, spiritul public românesc chiar că nu mai avea nevoie de un asemenea tratament.
Cert este că „elita” comunistă a decis să rămână, cu orice preț, stăpână pe țară. După ce competiția puterii și a averii va fi fost încheiată, se putea deschide petiția unei democrații „originale” . Până atunci, orice lovitură este permisă și justificată prompt prin aparatul de dezinformare.”

Însă lăsând la o parte diagnosticele anterioare poate cel mai grav în România la momentul actual e că suntem un popor needucat, care nu își (re)cunoaște valorile naționale. „Românii, în medie, nu sunt probabil mai puțin instruiți decât occidentalii. Sunt însă, cu siguranță, mai puțin educați. Instrucția înseamnă asimilarea unui sistem de cunoștințe, educația, asumarea unui sistem de reguli: de la regulile elementare de comportare în familie și în societate până la o minimă cunoștință cetățenească.”; „Ceea ce nu merge în societatea românească sau merge tare șchiopătând este selecția valorilor.”

În secolul XXI, într-un regim democratic, avem parte de o Constituție care lasă loc de interpretări, un fost președinte care a încălcat Constituția cel puțin în spirit, ținând toate firele în mână, fără să deranjeze arhitectura formală a edificiului democratic, și totuși românii se joacă cu regulile prefăcându-se că le respectă.

„Înlănțuindu-se, toate aceste particularități, prea multe particularități, conduc la România de astăzi. O țară care se încăpățânează să fie altfel.”

„Viitorul e deschis oricărei posibilități, și va fi cu siguranță altfel.”

„Avem nevoie mai presus de toate de o privire critică și cât mai puțin îngăduitoare: să ajungem să separăm odată mediocritatea și impostura de valoare.”

În opinia mea, dacă tot râvnim spre o astfel de civilizație și ne comparăm atât de mult cu „țara tuturor posibilităților”, ne-ar ajuta foarte mult un președinte ca Barack Obama care să schimbe radical concepția României. România nu stagnează de secole întregi din cauza istoriei, ci din cauza oamenilor care au provocat istoria. Lucian Boia ne transmite prin acest eseu că am fost o țară întârziată încă de la începuturi, așadar trebuie să grăbim puțin pasul (sau istoria) și să avansăm. Adesea în această carte veți găsi o comparație cu vecina noastră de la sud de graniță, cu Bulgaria (care se pare că din unele – dacă nu toate – punctele de vedere ne depășește) sau cu Polonia, dar „odată ce România a ales calea occidentalizării, comparația cu Occidentul devine inevitabilă” .