Dacă acum 2 și 3 ani puteam spune că m-am bucurat de o gală FILIT, la care a participat și scriitorul meu preferat, Mircea Cărtărescu, respectiv de faptul că am avut parte de o activitate interesantă în cadrul școlii în care învățam la momentul respectiv și am întâlnit omul minunat din spatele emisiunii Cartea de la ora cinci, Dan Mihăilescu, dar și alți câțiva scriitori contemporani, anul acesta, astăzi chiar nu știu cum aș putea cataloga sau unde aș putea încadra experiența trăită astăzi. Și nu, nu m-au dezamăgit invitații, vădit emoționați, care au încercat pe cât posibil să ne introducă în literatura contemporană.

Pentru prima dată în viața mea am avut curajul de a pune întrebările (din proprie inițiativă) care mă interesau, poate chiar aș mai fi avut de pus, însă uneori încrederea și emoțiile îmi joacă feste.

Dar de ce judecăm o carte după copertă întotdeauna? De ce un defect pe care nu îl alegem să îl avem îi îndepartează pe ceilalți? De ce culoarea pielii contează mai mult decât opiniile pe care le ai sau educația primită acasă?

Da, sunt dezamăgită de oamenii din societatea actuală. Da, sunt dezamăgită de colegii mei de liceu, culmea mai mari (cu un an), care cică se pregătesc de examenul maturității. Când eu adresam întrebările au rămași perplex, evident că nu știu ce era în mintea lor și dacă au rămas plăcut surprinși sau pur și simplu se mirau cum de eu am pus întrebările, pentru că da, ei mereu mă judecă. Și nici măcar nu mă cunosc…

De ce? Unde se presupune a fi maturitatea? Inevitabil, și eu judec, ca toți ceilalți, dar nu am pus niciodată la îndoială inteligența sau capacitatea de înțelegere a celorlalți. Toți înțeleg cât sunt în stare să înțeleagă. Toți sunt empatici după cum au fost învățați, căci empatia, la fel ca și alte valori, se cultivă în sânul familiei.

În liceul în care în momentul de față învăț mi s-a întâmplat și un lucru inopinat, total surprinzător. O colegă din generația anterioară, cu care nu aveam deloc tangențe, în afară de faptul că aveam clasele pe același palier, vine la mine într-o zi (îmi amintesc clar că era ora de sport) și îmi spune: Ești foarte frumoasă, te-am văzut de mai multe ori și ești foarte frumoasă. În clipa aceea, cred că m-am bucurat cel mai mult și eram wow, cineva mă vede și frumoasă și mi-am acceptat trăsăturile, fiind conștientă trăsături cu care eu sunt obișnuită de atât de mult timp, va exista un acel cineva care la un moment dat le vor vedea speciale. Poate într-un moment neașteptat, dar într-o circumstanță care îți va face ziua mai bună.

Dar, pentru că așa e în viață, uneori e mai ușor să lași un moment sau o părere negativă să te însoțească de-a timpului decât una pozitivă, întâmplarea de astăzi cumva o acaparează pe cea de anul trecut.

Overall, a fost și asta o experiență. Și am plecat de la această întâlnire din cadrul FILIT – Scriitori în școli, cunoscând doi oameni minunați și talentați, Monica Stoica și Fernando Klabin, cu o nouă carte pe lista de lecturi, Inimi cicatrizate de Max Blecher, precum și ecranizarea acesteia, dar și cu răspunsuri la întrebările adresate. Și da, nu voi renunța niciodată la a scrie și poate cândva visurile mele vor deveni realitate.

Cam atât despre experiența de astăzi. Ca să fiu total în tema festivalului, care se desfășoară, sub hashtagul #canyoufilit?, experiența de astăzi chiar a fost cumva și introspectivă.

Curând (sper) mă întorc cu un alt articol. Până atunci, mă pun să citesc o nouă carte, Fata din care citea în metrou de Christine Féret-Fleury, a 21-a din iulie și până acum (și eu mă mir cum de am citit atâtea cărți într-o perioadă atât de scurtă).