Am un nod în gât când scriu acest articol… M-am gândit mult dacă ar trebui să mai rup o fărâmă din sufletul meu și să o aștern aici. Acest articol e pentru mama, iar ideea a pornit încă din vară, când am citit Vara în care mama a avut ochii verzi. Un copil își pierde mama treptat. La fel și eu, am pierdut-o treptat, inconștientă. Toamna lui 2016 mi-a răpit mama pentru totdeauna. Avea ochii de sticlă, mintea tulbure, sufletul ciuruit. Nu mai lupta pentru nimic.

Am scris o poezie pentru tine, mamă! Câte gânduri aș mai avea să îți transmit…

N-a fost un plan sau răzbunare
Ci o nefastă întâmplare
Ce te-a smuls de lângă mine
Căci ai ars mocnit în tine.

Iubirea-i un mod de-a spune
Mă iubești în felul tău
Nu-i de ajuns, căci pentru mine,
Soarele apune zilnic,
Dar tu ai apus de mult.

Un suflet gol umbla pe străzi
Cu privirea în pământ
Căutând o alinare
Sau un alt deznodământ.

Te-am iubit mereu
Și te voi iubi, mamă…
Dar ai suflet de aramă…
Iar toamna mi te-a răpit.
Sunt un suflet rătăcit
Prin ale vieții valuri
Încerc a fi supraviețuit.

O îmbrățișare aștept…
Un sfat deja ar fi prea mult…
Niciodată nu-mi asculți
Al sufletului tumult.

Deja accept că mâine voi fi un adult
Dar azi, copilul din mine,
Conștient că te-a pierdut,
Rămâne gol… și-și urlă dorul
Dorindu-și să nu te piardă
Odată la trei ani, în fiecare toamnă…
Mi-e dor de tine, mamă!