Pânza de păianjen de Cella Serghi este unul din cele mai frumoase romane de dragoste, așa cum scrie și pe coperta anterioară a cărții. Pânza de păianjen este un roman interbelic – nu mă dau în vânt după romanele interbelice, cele din programa școlară,  pe care sunt obligată să le citesc – dar, romanul acesta l-am savurat, la propriu.

Cartea aceasta pune în lumină concepțiile secolului trecut – concepții care mai dăinuie și astăzi în mințile învechite, în care se țese o „pânză de păianjen” – dar care te atrage într-o manieră aparte. Iar „maniera” nu e altceva – sau altcineva – decât eroina cărții, Diana Slavu, o școlăriță radiantă, frumoasă (de care toată lumea se îndrăgostea iremediabil la prima vedere) care ajunge să experimenteze viața în toate formele ei.
Diana Slavu experimentează iubirea sub diferite forme. Cea pe care o simte în adolescență ca pe un miracol, față de un bărbat mai în vârstă, un pictor, care va rămâne mereu prima sa dragoste. A doua iubire o simte față de „un bărbat care a știut să facă din prezența lui o otravă plăcută pe care mi-o dădea și mi-o refuza capricios, ca s-o doresc din ce în ce mai mult”; o „poezie falsă”, iar cea de-a treia iubire față de soțul său, care nu a fost neapărat iubire, ci mai degrabă nevoia de protecție, de adăpost, persoana pe care știi că o găsești întotdeauna acasă sau pe care o aștepți („Am avut o copilărie cenușie, grea, o adolescență făcută din lipsuri și umilințe, într-o lume care huzurea, și căsătoria mea, în aparență liber aleasă, a fost forțată de a mă elibera de păienjenișul sărăciei.”)

Dragostea adevărată pentru personajul principal, din punctul meu de vedere, rămâne Alex, o dragoste așa cum mărturisește ea, e o „dragoste care s-a născut din nevoia mea de a iubi”. E ciudat cum omul cerșește iubire toată viața lui și chiar și în ultimele clipe de viață. O dragoste efemeră, trăită într-o societate care judecă orice alegere a celorlalți, o dragoste interzisă de statutul civil al celor doi îndrăgostiți. O dragoste care în final se reduce la „nevoia de evadare din cenușiul vieții, nevoia de a fi amețită (o nevoie penibilă, ca nevoia de morfină).”

Tot romanul acesta are o circularitate continuă, o continuă senzație de déjà vu. 

Pentru mine romanul se concentrează acum, în final, la un singur citat care apare în această carte: „Une mouche éphémère naît à neuf heures du matin dans les grands jours d’été, pour mourir à cinq heures du soir; comment comprendrait-elle la nuit?… Donnez lui cinq heures d’existence de plus, ele voit et comprend ce que c’est la nuit.” (La rouge et le noir de Stendhal) – în limba română – O gâză efemeră se naște la ora nouă dimineața, în plină zi, ca să moară la cinci spre seară; cum ar putea ea să înțeleagă noaptea? Mai dă-i cinci ore de existență, și atunci va vedea și va pricepe ce e noaptea.

Gâza aceasta nu e decât eroina cărții, Diana Slavu, prinsă în viață ca într-o pânză de păianjen, născută dimineața ca o fetiță mereu în centrul atenției și invidiată de colegele ei, care nu era niciodată atât de fericită pe cât arăta, dar care a știut mereu să se bucure de ce îi oferă viața. „Moartea de la cinci spre seară” a apărut atunci când conștiința ei mult prea încărcată a înțeles că nu e moral ceea ce face și nici nu îi va aduce fericirea. Aceasta „a cunoscut noaptea” – chiar dacă a șovăit un timp – când a luat decizia de a se elibera din pânza de păianjen.
Astfel, Diana Slavu, din copilă și adolescentă a a ajuns femeia matură care luptă pentru adevăr și se bucură de noile raze de soare din viața sa.

Nu am citit romanul acesta în fiecare zi, dar de fiecare dată când îmi canalizam timpul citirii lui eram total absorbită. Eu l-am citit ușor (poate pentru că pe alocuri m-am identificat cu personajul), însă la un moment dat m-am întrebat, la un pasaj la care altă dată aș fi plâns și acum eram doar mișcată, dacă nu am devenit o persoană insensibilă. În schimb, m-am bucurat de această carte și de maniera în care a fost scrisă. Cred că va rămâne romanul meu interbelic preferat. Vineri, pe 20 septembrie, pe când lectura mea era încă în desfășurare, am avut parte de niște coincidențe drăguțe. La book shop-ul (anticariatul) de pe bulevardul Alexandru Lăpușneanu din Iași, la care m-am oprit să fac poza de mai jos (bine, poza e făcută de o prietenă, dar eu am editat-o, arătând în varianta care e acum) am văzut în geam două volume ale acestei cărți, iar seara când m-am pus în pat să mai citesc din volum, în pasajul despre care vă vorbeam mai sus, era scrisă data de 20 septembrie.

Diana Slavu, eroina Cellei Serghi, este un personaj complex, o combinație de naivitate, inteligență și spirit de aventură. Iubește cu pasiune, dar este prinsă „în panza de păianjen” a vieții. Iubirile Dianei – cea adolescentină, pentru marea dragoste a vieții ei, Petre Barbu, cea maritală, pentru Michi, și cea carnală, întruchipată de Alex – sunt prezentate prin intermediul caietelor sale, citite de Ilinca Dima, și a mai multor scrisori din corespondența celor două prietene.
Roman de debut cu accente autobiografice, cu acțiunea plasată în Bucureștiul interbelic, la Constanța, Mangalia și Balcic, Pânza de păianjen prezintă o lume cu un farmec aparte, într-un stil vioi și plin de sensibilitate, îndreptățind succesul de public de care s-a bucurat de-a lungul timpului.