Luni, 09.09.2002.

Luni, 09.09.2019.

17 ani. Cu bune și cu (g)rele.

Nu știu când am crescut atât. Cred că m-am cam grăbit… Nu sunt cea mai matură adolescentă, nu sunt nici pe departe cum aș vrea să fiu. În interior sunt doar un copil care se pregătește să devină adult. Lumea spune că sunt naivă. Eu cred că uneori sunt prea bună cu anumite persoane care mi-au făcut rău. Sau prea bună pentru o lume atât de dură.

Acum 2 ani în articolul special de ziua mea spuneam că mi-e dor de anumite persoane, de teiul din fața casei sub care am copilărit și care mi-a înmiresmat copilăria, de absolut tot ce mi-e dor, iar acum un an despre cele 16 lucruri pe care le-am învățat în cei 16 ani (de azi, +1) Nu știu când am găsit atâta maturitate pentru a scrie acest ultim articol. Ca să fiu sinceră cu voi, da, sunt lucruri adevărate, dar nu am mai muncit la ele. Pesemne, atunci când am scris articolul aveam o perioadă bună în viața mea. Acum, nu. Am spus că de trei ani încoace am cea mai neagră perioadă din viața mea. Când îți pierzi cea mai dragă persoană (nu fizic, ci emoțional), chiar pierzi tot. Practic, nici nu ai cum să te simți altfel decât prăbușit. Neavând cum să eviți inevitabilul, când nu poți ajuta persoana respectivă, pentru că dacă ai ajuta-o, te-ai ajuta, de fapt, pe tine, parcă te afunzi și mai mult în mocirlă, parcă persoana aceea te trage în același vârtej în care se află.

Nu mă așteptam să mă confrunt cu atât de multe probleme în perioada adolescenței. Știam că toți avem această perioadă în care suntem down, mai mult sau mai puțin, avem probleme cu încrederea în propria persoană și simțim o nevoie imensă de confirmări din partea tuturor. Dar de la problemele tuturor, la problemele mele e cale lungă…

Niciodată nu am pe cineva în brațele căruia să mă refugiez atunci când mi-e greu. Nu simt că va fi cineva acolo mereu pentru mine. Toți oamenii au problemele lor. Fiecare experimentează emoții și se confruntă cu situații de viață diferite. Fiecare tratează și trăiește durerea cu intensități diferite.

Când eram mică, ai mei îmi organizau o petrecere în fiecare an. „Pune-ți o dorință și suflă!” îmi spuneau. Îmi puneam o dorință și suflam. Nu știu câte dorințe au fost realiste sau nu, nu știu câte s-au îndeplinit, ce știu acum e că nu am ceva anume ce îmi doresc. Mereu mă axam pe lucruri materiale, căci eram o fire care se implica emoțional foarte mult și mi-era frică de dezamăgiri. Acum, cu atât mai mult. Nu vreau să mă mai axez pe lucruri materiale, dar mi-e și mai frică de dezamăgiri. Dacă mă vezi mereu râzând (cum spun unii, râzând ca proasta), să știi, râd ca sa nu plâng. Îmi vine mereu să plâng, iar crizele de râs sunt un scut de apărare. Așa funcționez. Nu mai vreau ca lumea să îmi cunoască slăbiciunile. Am suportat multe dezamăgiri, am inima în bucăți și nu știu cât ar mai duce. Am ajuns să fiu goală pe interior, dar materialistă nu sunt. Am nevoi, ca oricare alt om, dar, pentru moment, nimeni nu e dispus să mi le satisfacă. Visul meu e să mă simt iubită, dar dacă nu se poate mă axez pe stabilitatea financiară. Unele lucruri pe care le cer mă ajută să suplinesc anumite goluri, să îmi rezolv anumite frustrări.

Nu îmi mai doresc nimic. Unele dorințe poate sunt prea mari pentru mine, poate nici nu le merit. Nici muncind pentru ele nu le obțin.

De astăzi, 17 ani. Aproape un adult. Dacă aș avea o super putere, aș alege să călătoresc în timp, în ziua în care eu și mama am mers în Parcul Copou. Aveam vreo 4-5 ani, dar ziua aia nu cred că o voi uita niciodată, pentru că atunci mama m-a lăsat să fiu independentă. După ce am terminat și am întrebat-o dacă e bine, a spus că e foarte bine. Mi-a dat curaj și încredere.

La 17 ani, aș vrea să aud de la mama: La mulți ani, draga mea! Ești puternică, deșteaptă și frumoasă! Sunt mândră de tine! Acum te-ai îndrăgostit de omul nepotrivit, dar viața îți va scoate în cale omul potrivit pentru tine, care te va iubi așa cum ești. Meriți din plin să fii fericită! Dar cel mai probabil nu le voi auzi… Însă am eu câteva rânduri pe care, poate cândva, le vei citi.

Eu nu pot declara ca sora mea, Ioana-Diana, că m-ai făcut să mă simt femeie. Însă tot ce pot să îți spun este următorul lucru: Ai fost în stare să îți dai viața pentru mine atunci când m-ai născut, dar destinul nu a vrut să pleci atât de repede de lângă mine, așa că ai luptat. Dar viața asta crudă, te-a smuls de lângă mine 14 ani mai târziu, mult prea devreme. Vei rămâne în amintirea mea drept femeia aceea puternică și demnă. Mulțumesc pentru toate sacrificiile pe care le-ai făcut pentru mine! Știu că ești mândră de mine. Știu că mă iubești în felul tău… Și eu te iubesc… în felul meu. Datorită ție sunt ceea ce sunt. Mi-e dor de tine, mamă!

Azi, 9 septembrie este și Ziua mondială a frumuseții. Ca o ironie a sorții, regretatul profesor doctor, Marin Burlea, i-a spus mamei când eram mai mică „Aveți cel mai frumos copil din lume!”. Eu niciodată nu m-am simțit așa. Nu mă simt bine în propria persoană și am nevoie de confirmări din partea celorlalți. Dar asta face adolescența, cu siguranță că sunt și alți adolescenți care trebuie să ducă lupta asta. Lângă unii se află persoana iubită care îi ajută cumva, lângă alții nu, dar în cazul meu nu e nimeni niciodată care să mă facă să mă simt frumoasă. Timpul m-a schimbat și am ajuns să văd frumusețea în aproape orice, mai puțin în mine. Totuși, am devenit o fire mai puternică. Cine ar fi crezut că vreodată că voi avea curajul să îmi dezvălui sentimentele pentru o persoană sau cine ar fi crezut vreodată că voi avea curajul să scriu cine se află în spatele zâmbetului de pe rețelele de socializare, să îmi scriu adevărata poveste?! Cine ar fi crezut că voi începe să scriu poezii?! Dacă mi-ar fi spus cineva că voi scrie poezii, aș fi râs. Nu aveam deloc talent (nu spun că acum am, nici pe departe…). Dar ce nu fac sentimentele…

Chiar dacă eu nu mă văd un om frumos și matur, alte persoane mă consideră așa. De multe ori mi s-a spus că par mai matură atunci când scriu. Ei bine, asta sunt. Eu cea reală. Cea mai reală față a mea e atunci când scriu. Mi-ar plăcea tare mult să rămân în inimile voastre un om frumos, chiar dacă am făcut multe greșeli (unele pe care le regret, altele pe care nu), dar îmi cer iertare tuturor pentru că pe unii dintre voi chiar v-am dezamăgit. Îmi pare rău. Nu sunt un om rău, ci doar un copil care nu a primit afecțiunea pe care și-ar fi dorit-o, care nu știe să își gestioneze emoțiile; dar țin morțiș să îmi cer iertare pentru că la fel ca articolul adevărata mea poveste mi-ar aduce împăcarea cu mine însămi.

17 ani și sunt ceea ce sunt.

Ego sum qui sum. Anul ăsta fără dorințe.

Hai, ne auzim la 18 ani. Sper cu gânduri mai bune. An cu experiențe faine să am!

P.S. De ziua mea am primit cea mai frumoasă poezie scrisă pentru mine, care sună cam așa:

Și vreau s-o iau de la cap
de vreu și pot, reneg în nori
mai bine inert pe fire de plop
Pustiu, pustiu, grâu și ovăz
Spre mare arăt
tăvălindu-mă încet, pietriș și moloz
dus de Kuban și de Don
Na că te și văd
Maiestuoasă Azov
atât de calmă, dar furtunile le prevăd
atât potențial prind în năvod
Valuri mă fac malul să îl simt
de la mic la mare scoici, nisip și silt
așa de tactil vreau lumea s-o prind
Vălul îl dau jos și în jur privind
de azi trăiesc, nimic nu reprim
Viața e un război, Ana-Maria
Și o iubim deplin.