Vara în care mama a avut ochii verzi…

Incredibil cum o vară ne poate schimba viața. E incredibil cum o boală ne transformă în oameni mai buni, cum viziunea noastră despre oameni se schimbă.

E incredibil cum copilul Aleksy ajunge să își iubească mama pe care o ura și o disprețuia cu toată ființa lui; să o ierte și să creeze o conexiune cu aceasta.

Aleksy își amintește de ochii mamei sale și de ultima vară. Ochii ei verzi, singurul lucru pe care el îl considera frumos la ființa care i-a dat viață.

Radu Vancu afirmă despre această carte: „Tatiana Țîbuleac a reușit un tur de forță cu acest prim roman al ei. Începutul, un overflow de imagini furioase și hipnotice, aduce bine cu Portocala mecanică; de la un punct încolo, furia începe să se domolească, înlocuită de o visătorie paranoidă coagulată în jurul figurii mamei, generând la foc continuu fraze cu nimic mai prejos decât cele ale Aglajei Veteranyi; iar ultima treime a romanului, în care o mamă bolnavă de cancer și un fiu așteaptă moartea imîmpreună – ei bine, pentru intensitatea ei atât de particulară nu îi pot găsi Tatianei Țîbuleac vreun corespondent. Scurt și intens, romanul ei splendid impune o prozatoare de la care am cele mai mari așteptări.”.

Romanul Vara în care mama a avut ochii verzi de Tatiana Țîbuleac e dovada vie că oricât ne-am urî mama în timpul vieții și chiar dacă avem o relație șubredă sau chiar inexistentă cu ea, datorită unor împrejurări, spre finalul vieții ajungem să o iertăm.
La acest roman cel mai mult mi-a plăcut viziunea fiului Aleksy despre ochii mamei sale. Ochi care evoluau odată cu boala.

Ochii mamei erau o greșeală
Ochii mamei erau resturile unei mame frumoase
Ochii mamei plângeau înăuntru
Ochii mamei erau dorința unei oarbe împlinită de soare
Ochii mamei erau lanuri de tulpini frânte
Ochii mamei erau poveștile mele nespuse
Ochii mamei erau geamurile unui submarin de smarald
Ochii mamei erau scoici crescute pe copaci
Ochii mamei erau cicatrice pe fața verii
Ochii mamei erau muguri în așteptare

Pentru că în ochii mamei se citește iubirea adevărată.
Pentru un copil suferind, pictura devine unica alinare, iar acesta, ca un ultim omagiu adus mamei, pictează amintirile avute cu aceasta în ultima vară petrecută împreună, el devenind un pictor cunoscut și bine vândut chiar dacă unele picturi erau considerate doar nebunii.

O carte care ilustrează multe din adevărurile acestei generații și relația părinte-copil. O carte tulburătoare, aș putea spune.

Vara în care mama a avut ochii verzi, tipărită la editura Cartier popular, a primit Premiul OBSERVATOR CULTURAL 2018 și Premiul LYCEUM 2018.

De data aceasta nu am selectat foarte multe citate pentru voi, dar cartea aceasta mă inspiră să continui o poezie pentru mama pe care am în minte să o compun de vreo lună și ceva, și la care, abia acum, am găsit un titlu potrivit. Când va fi gata, o voi urca pe blog.

„Amintirile frumoase în schimb, deși puține și pale, ocupă mai mult spațiu decât toate fișierele cu puroaie luate împreună, pentru că o singură imagine frumoasă conține trăiri, mirosuri și amintiri care durează zile întregi. Aceste amintiri sunt cea mai prețioasă parte a mea – perla strălucitoare născută din scoica găunoasă. Mugurul verde din putreziciunea omului care sunt.
De multe ori când mă gândesc la moarte și mă întreb ce se întâmplă cu omul după, pe urmă, la final – amintirile sunt răspunsul meu.
(…)
Chiar și așa, din toate acele amintiri-nestemate pe care le port cu mine mereu, sperând ca într-o zi – după ce voi fi scăpat de ciorna de viață pe care o duc acum – acestea vor deveni din nou realitate, una singură este inima. Una singură are puterea de a dizolva negrul, mucegaiul și disperarea.”

„E ciudat cum poți construi o viață nouă din rămășițele altor oameni.”

„La moarte te gândești doar când mori, Aleksy, abia când mori, și este o prostie, o mare prostie. Pentru că moartea este cel mai probabil lucru care i se întâmplă unui om în locul tuturor visurilor. De fapt, singurul care i se va întâmpla cu siguranță. De aceea, Aleksy, să nu faci niciodată lucrurile aiurea, cu gândul că mai ai timp să le îndrepți, pentru că nu vei avea. Timpul care va veni îl vei cheltui doar pentru a face și mai multe lucruri aiurea și pentru a muri mai repede.”

„Te-am iubit, Aleksy, te-am iubit cum am putut.„

„I-am spus că are dreptate, că picturile mele nu sunt decât puroiul acumulat pe care încerc să îl imping afară din mine cum pot. Că o iubesc și că poate ar trebui mai bine să mă apuc de scris. «Nu», mi-a răspuns Moira speriată, «nu scrie, Aleksy, te rog. Culorile pot fi uitate, cuvintele -nu».”

„Culorile erau noile mele droguri.”

Romanul Vara în care mama a avut ochii verzi este recomandarea mea pentru debutul toamnei, căci, așa cum spune Iv cel naiv – un tip fictiv într-o poezie, în fiecare toamnă ne obișnuim cu ideea de moarte.

Cu această idee voi porni și articolul/poezia pentru mama. Dar până atunci, cu această idee închei această recenzie a cărții Vara în care mama a avut ochii verzi de Tatiana Țîbuleac.