Nu știu cum să încep pentru că am atâtea de spus, atâtea întrebări care mi se perindă în minte odată cu această carte… Cert este că aceasta este #carteazilei.

De ce trebuie să devenim invizibili pentru a spune care sunt cu adevărat sentimentele noastre? De ce levitarea produce mai multă curiozitate în cei de lângă noi? De ce abia când ceilalți sunt prinși în mreajele trecutului, noi avem curajul să dezvăluim cine suntem cu adevărat? De ce ne e frică?
Când creăm o altă persoană, noi cine suntem? Ne mințim și pe noi? De ce am vrea să cucerim nefiind noi înșine? Când ne dedublăm cine iubește pe cine?

Mi-aș dori uneori să mă dedublez sau să devin invizibilă pentru a fi lângă cineva anume, dar nu cred că în acest mod l-aș cuceri în vreun fel.

Dar de unde vine această neîncredere? Frica de refuz de unde apare? Și de ce ne asumăm riscuri abia în ultimul moment?

Păi… riscuri ar trebui să ne asumăm de la bun început, frica de refuz apare din neîncredere. Neîncredere că nu suntem suficienți de buni. Pentru noi, în primul rând. Uneori, când îți asumi riscuri, devii un om mai sigur. Scapi de fantoma neîncrederii. Nu trebuie să mai fii invizibil. Trebuie doar să te bucuri. Nimeni nu ar trebui să inventeze bomboane de ciocolată ca să reușim să „furăm” un sărut persoanei iubite fără a o răni.

Dar tare aș vrea să gust o bomboană din aceea de ciocolată. Puțin dulce și puțin efervescentă. Din păcate eu nu sunt inventator. Nu pot inventa nici atracția, nici un sărut cu gust special. Nici invizibilă nu pot deveni. Dar tare mi-aș mai dori…

Fiecare carte e trecută prin filtrul experiențelor mele. Uneori e ciudat cât de tare mă identific cu personajul unei cărți. Acum nu mă identific nici cu cel masculin, nici cu cel feminin, ci cu jumătăți ai celor doi.

Uneori, poate e bine să te desprinzi de tine, de propriul tău corp și să cauți, nu să cucerești.

Eu, cum spuneam, sunt jumătăți ale celor doi. Nu sunt inventator, sunt o fantomă. Nu ți-am furat un sărut, nici nu mă las căutată. Te caut, însă… Și nu caut să îți fur cel mai mic sărut pomenit vreodată, nici să devin eu, nici să transform acest sărut în cel mai intens pomenit vreodată. Caut doar zâmbetul tău și o ultimă conversație.
Dar unii oameni (sau spirite) nu primesc o șansă, uneori oamenii nu își acordă lor înșiși o șansă și capitulează devenind oameni pierduți. Unde? Doar în gândurile lor.

Știu. Mult prea multe spoilere. O carte cât o metaforă. Cât metamorfoza unui mic sărut într-o șansă, într-o dragoste.  O carte cât visul unui copil. O carte cât gândurile unui (adolescent) îndrăgostit.

Da, această carte, Cel mai mic sărut pomenit vreodată de Mathias Malzieu, este o carte pentru îndrăgostiți (fie ei adolescenți sau nu, dar toți ne comportăm ca niște adolescenți când ne îndrăgostim).

O carte dulce, romantică poate, o carte poate puțin prea visătoare, ludică. O carte ca un nor.

Totul se reduce, însă, la șanse. Șanse pentru noi, pentru alții și șanse pentru cărți. Merită o șansă. Merită să te îndrăgostești și să visezi, dar totuși să rămâi cu picioarele pe pământ.

*Către cei ca mine: Nu mai căuta în zadar, îndrăgostitule… Chiar dacă iubești…

Las aici o poezie scrisă de mine (atât pentru descrierea cărții, căci și pentru acea persoană pe care o caut):

The smallest kiss ever recorded

roses are red
the sky is blue
I would be invisible
to steal a kiss
or to say ‘I miss you’.

I cannot invent a sweet and seething candy
but I know that I fell in love with you
and I’m looking for you
just to tell you how much ‘I love you’
or to steal the smallest kiss ever recorded.