Éric-Emmanuel Schmitt e în top 3 autori preferați pentru că are un mod aparte de a transmite emoție și mă regăsesc foarte mult în modul lui de a scrie.

Romanul, Noaptea de foc, intitulată așa sub inspirația propriei experiențe pe care a trăit-o la baza muntelui Tahat, dar și sub inspirația lui Blaise Pascal, care într-o noapte l-a descoperit pe Dumnezeu.

Romanul Noaptea de foc reprezintă o autobiografie a acestui autor. Acesta, la vârsta de 53 de ani, povestește despre călătoria întreprinsă pe când el avea doar 28 de ani în Sahara algeriană cu scopul de a produce un film despre Charles de Foucauld.
Acesta este agnostic, dar experiența pe care el o trăiește în acea noapte mistică, de foc, îl face să devină un agnostic credincios, iar dacă i se adresează întrebarea: Există Dumnezeu? el răspunde: Nu știu, dar cred că da. pentru că din punct de vedere filozofic el rămâne un agnostic. Pentru el, călătoria în Sahara algeriană, așa cum însuși afirmă, fusese – citez – fusese o experiență care-mi dăduse legitimitate.

Vă las mai jos câteva citate pentru a vă bucura de universul acestui roman care m-a cucerit și m-a convins încă odată de talentul acestui scriitor.

„în deșert, nu contează nimic altceva, pentru că te afli în centrul lumii!”

„Traversând curtea interioară a hotelului înainte să urc în cameră am ridicat privirea.
Și parcă dintr-o dată cerul mi-a căzut în cap. Stelele se prelingeau la o aruncătură de băț, vii, palpitând. Infinitul îmi zâmbea.”

„O călătorie adevărată constă întotdeauna în confruntarea unei plămădiri ale imaginației cu o anumită realitate, situându-se între aceste două lumi. Atunci când nu pornește la drum cu nici o așteptare, călătorul nu va vedea decât ceea ce poate fi văzut cu ochii; în schimb dacă și-a format deja în închipuire o imagine a locului pe care-l vizitează, va vedea mai mult decât se arată privirii și, dincolo de clipa prezentă, îi va întrezări trecutul și viitorul; și chiar dacă ar suferi o dezamăgire, aceasta i-ar fi mult mai de folos și l-ar îmbogăți oricum, spre deosebire de un simplu proces-verbal.”

„— Știu ce tot rumegi acolo, mi-a zis el scoțând o scobitoare.
— Bravo, eu habar n-am…
— Te gândești la soarta lui Foucauld și ți-ai dori ca dragostea să fi schimbat lumea.
— Păi și tu nu?
(…)
— Și eu îmi doresc la fel de mult ca sentimentele bune să învingă, dar știu că în practică nu se întâmplă așa.
— Te-mpaci cu eșecul?
— Mă împac cu liniștea neîncetată. După mine, victoria constă chiar în luptă, nu în deznodământul ei. Fără să-mi uit scopul, renunț la iluzia de a câștiga.
— Mi-ar plăcea și mie să gândesc așa.
— N-ai cum, la douăşopt de ani! Abia după ce-o să treci de cincizeci… Ce-i frumos la o luptă nu e sfârșitul, succes sau înfrângere, ci motivul luptei.”

„Adevărata mea față mă așteaptă pe-acolo, pe undeva.”

„— Nici unul din noi n-o să ne vedem fața timp de zece zile! încheiase Ségolène.
Pe ea perspectiva asta o nemulțumea; însă mie mi se părea extraordinară.
De când mă știu am avut o relație complicată cu oglinzile. Dacă în copilărie le ignoram, în adolescență m-am pomenit față în față cu ele. Câte zile nu-mi petrecusem încercând să mă descifrez! Nu era vorba de narcisism, ci mai degrabă de confuzie. Nu înțelegeam… Mă căzneam degeaba să pricep ce legătură era între individul de-acolo și mine; lui i se lățeau spinarea și umerii, i se îngroșau coapsele, în vreme ce eu nu mă schimbam deloc. Metamorfoza lui nu numai că avea un plan care nu se lăsa pătruns, dar se petrecea fără ca eu să mi-o fi dorit, fără ca eu s-o pot controla și chiar să fără s-o fi prevăzut. Cât avea să mai dureze? Mă consideram victima unei fatalități absurde, creșterea. Ce legătură era între carnea care începea să semene a trup de bărbat și mine? Copilul care dispărea din reflexia în oglindă rămânea înăuntrul meu; sau, mai nine zis, era în continuare «eu».
Odată ce transformarea a luat sfârșit, am acceptat, fără entuziasm, că o să îmi petrec viața în corpul acela musculos, masiv, atletic, cu o față cu trăsături împlinite. Totuși, dacă aș fi putut să-mi aleg chipul, aș fi vrut să fie delicat; iar dac-ar fi fost să-mi aleg fizicul, l-aș fi preferat plăpând, pe potriva îndoielilor și nedumeririlor mele.
La optsprezece ani, am încetat orice relație cu oglinzile, zăbovind în fața lor numai cât să mă bărbieresc. Atunci când, pe neașteptate, la un colț de stradă sau din capătul unui restaurant, se-ntâmpla ca vreo oglindă să-mi întoarcă imaginea, mă miram. Ce nepotrivire! Semănam așa de puțin cu mine însumi…
Celor apropiați nu le destăinuiam niciodată acest sentiment, pentru că o singură dată îndrăznisem să-i mărturisesc, unei fete, iar ea îmi răspunsese: «Nu te iubești? N-are nimic, eu te iubesc. Și mi se pare că ești frumos.» Biata de ea, ce greșeală… Nu asta era problema mea. Puțin îmi păsa dacă eram frumos sau urât. Și ce conta dacă ma iubeam sau nu? Îi vorbeam despre o suferință mai veche, profundă: nu mă cunoșteam!”

„Adevărata mea față mă așteaptă pe-acolo, pe undeva.
(…)
Ce voia să însemne?
Bănuiam că-mi exprima frământările: de un an, îmi căutam locul în propria viață, rostul, o îndeletnicire. Izolarea aceea în deșert avea să m-ajute să progresez. Trebuia să-mi continui speculațiile filozofice? Și pe care-anume? Sau mai degrabă în învățământ? Trebuia să mă dedic scrisului? Pe scurt, eram un erudit, un gânditor, un profesor, un artist? Sau altceva? Altceva sau… nimic? Poate că nimic… Ca să scap de harababura asta, nu cumva ar fi trebuit să-mi întemeiez, cum se cade, o familie, să mă ocup de educația și de fericirea lor? Confuzia în care trăiam mă chinuia: nu eram pe drumul meu, ci la o răscruce cu mine însumi.”

„Ce te-aștepți să vezi când privești un deșert?
Nimic, fiindcă e deșert. Și tocmai asta aveam acum sub ochi: nimicul. O întindere plată și uscată, fără nici un detaliu de care să te agăți, care se topea până la orizont.”

„Parfumul zorilor mi-a gâdilat nările, un miros de curățenie umedă.”

„Norii lăptoși pluteau deasupra uedului. La ora aceea, soarele își lua încă răgaz să împrăștie azurul.”

„Chiar și apa știe să spună te iubesc, ne cuprinde buzele în cel mai dulce sărut.” – Dassine Oult Yemma

„Nu poți urma decât un singur drum odată.
Și tot așa nu poți străbate decât un singur deșert. Cel de astăzi, primul, era pentru noi un botez. Pământul crăpat, prăfos, ostil oricărei planete. Un orizont fără orizont, infinitul tulburat de vapori unduitori.”

„Umblat orbit de foc.”

„Liniștea intensității transforma zgomotele în prezențe intense, ba mai mult, indecente.”

„Fiecare pas oferea o victorie. Fiecare sforțare anunța o înfrângere.”

„Noaptea, de care mă temusem așa rău în ajun, mă aștepta ca o recompensă la capătul drumului.”

„În capătul potecii străjuite de arbuști am avut dintr-o dată intuiția schimbării luminii. De parcă s-ar fi ridicat dintr-o dată o perdea, panorama a căpătat prestanță.”

„Mândru, bucuros la culme, emoționat, tocmai mă născusem. Nu pentru lume, ci pentru mine însumi. Trăgeam în piept aerul primăvăratic simțind cum îmi umfla plămânii ca niciodată până atunci. Sângele îmi gâdila fiecare colțișor de piele.
Ce fericire! Era prima mea zi. Prima mea zi de viață conștientă. Părăsind spațiul vag, embrionar, al copilăriei mici, mă instalasem în sfârșit în lume ca ființă umană. Înainte, bâjbâisem în întuneric, trăisem fără să-mi dau seama; în dimineața aceea povestea mea începea.”

„Eul meu nu mai aparținea gramaticii, mi-l apropriam, un punct de vedere dublat de conținut. Nu mai eram clandestin, deveneam un pasager declarat, lucid.”

„În orice caz, trăisem adesea fără să fiu conștient cum trăiesc, confundând munca asiduă cu bucuria vieții.
Mă lăsasem copleșit de probleme, fără să apreciez cum se cuvine acea comoară simplă, faptul că trăiam.”

„De fapt, pământul nu duce lipsă de minunății, ci de oameni care să se minuneze.”

„Deși plat, deșertul ne înălța până la cer. Stelele scăpărau, atât de aproape, încât aș fi putut să le culeg un fel de mere strălucitoare atârnând la-ndemână în livada pe care o forma muntele Hoggar.
Noaptea, Sahara capătă un aer de sărbătoare. În vreme ce la lumina soarelui ne impune asceza, în întuneric devine bogată, fertilă, generoasă, orientală oferindu-ne un răsfăț de podoabe create de cel mai excentric bijuter, coliere, broșe, tiare cu diamante, lanțuri de aur și brățări de scântei; o casetă de catifea roșiatică plină de stele, peste care domnește luna de argint, ca o regină a balului, răspândindu-și lumina atotstăpânitoare.”

„Dacă în timpul zilei cerul nu ne oferea decât culoarea lui azurie, noaptea nu are limite. Ne dezvăluie realități întinse pe milioane de kilometri; ba mai mult, ne arată și realități dispărute, stelele moarte, a căror lumină ajunge încă până la noi.”

„Dintotdeauna mi-a fost greu să întrevăd infinitul. Deși reușesc să-l gândesc, nu sunt în stare să mi-l reprezint.”

„Ce mai, gândirea mea excelează la capitolul abstractizare, dar simțurile se opintesc în fața obstacolelor.”

„Nu suntem decât praf de stele.”

„Atunci când se confruntă cu fenomene ciudate – cerul, luna, anotimpurile, nașterea, moartea – oamenii pretind să întrezărească o arhitectură invizibilă dincolo de lumea vizibilă. Mintea, care se teme de necunoscut la fel de tare cum corpul se teme de vid, fabulează în permanență, pentru a anula sentimentul izolării sau neputinței. Mai bine să presupui decât să nu știi. Chiar și lipsită de temei, o lămurire este mai folositoare decât lipsa ei. Nevoia de a înțelege nu e doar o înclinație către raționalitate, ci nevoia de a găsi liniștea identificând tenebrele, punând ordine în haos. Până la urmă, toate explicațiile au aceeași origine: frica de a nu avea explicații.”

„Mă simțeam greoi, mă dureau articulațiile și sufeream că sunt făcut din pământul trisg, când eu îmi doream să zbor spre stele.”

„— Natura a creat ființele omenești, cu asta e de acord toată lumea. Dar de ce le-a dorat cu setea de a pune întrebări, de a reflecta, de a construi cunoștințe, cu moralitate? Calitățile astea sunt menite să ne-ajute să ne integrăm în mediul înconjurător, sau să ne excludă din el?”

„Omul este cel care creează sens, sau există un alt creator, Dumnezeu, înaintea lui? Inteligența pe care o urmărește neobosit omul în univers vine chiar de la el? Sau își are sursa la Dumnezeu? După părerea gânditorilor de astăzi, omul, însingurat, rămas fără referent, singur producător de rațiune se instituie «paznic al sensului» în mijlocul unei lumi absurde.”

„Da, contemporanii au adus omul în agonie. Atribuindu-i meritul inteligenței, îl măgulesc, dar în același timp îl condamnă la o singurătate radicală. Omul devine excepția: gândește într-un spațiu care nu gândește, se emoționează într-un decor pasiv, caută ceea ce e drept și ceea ce e nedrept într-un haos amoral. Se închide singur pe dinafară! Fără șansă de evadare! Omul, care nu e decât praf de stele, se dovedește a fi o dureroasă greșeală.”

„Dumnezeu nu e prezent decât sub forma întrebării despre el. Orice om se întreabă sau s-a-ntrebat dacă Dumnezeu există. Și fiecare răspunde după cum consideră. Îndoiala cu privire la existența lui Dumnezeu, iată nimicul sindical al realității divine!”

„Pașnice, indiferente, stelele care-mpânzeau cerul întunecat suspendaseră timpul.”

„m-am simțit ușurat, precum cerul spălat de ploaie.”

„Deasupra mea, cerul triumfător. Splendid, suveran, presărat cu stele scânteietoare, etala o cu totul altă dispoziție decât a mea. Se dezisese de mine. Eu rămâneam o insectă insignifiantă care se agita pe fundul unei gropi cu nisip.”

„Cum să îmblânzesc necunoscutul? Să-l fac banal?”

„Eram și eu pe-acolo, praf în mijlocul intensității, zadarnic praf de materie, neglijabil praf de timp.”

„Nu sunt decât o fărâmă de viață între doua neanturi, neantul dinantea mes, neantul de după mine. Iar dacă eternitatea nu mă-ngrijorează, cele două neanturi mă macină. A spune «Sunt» e totuna cu a spune «N-o să mai fiu». «Viu» are un singur sinonim adevărat: «muritor». Grandoarea mea devine puținătatea mea, iar forța mea, imperfecțiune. Mândria se amestecă cu spaima.”

„Un «aproape», iată condiția mea. O aproape-ființă. Un aproape neant. Nici una, nici alta, ci o angoasă hibridă.”

„Universul își desfășoară puterile sub ochii mei. Deși ar putea să mă minuneze, mă strivește. Sunt țintuit de viu. Am amețit. În fața lui, mă fac mic de tot. Sunt; și totuși, sunt menit să nu fiu nimic. Trec și atât. Existența mea se dovedește finită, înscrisă între două evenimente absurde, nașterea și moartea mea. Mă așteaptă o despărțire brutală, iremediabilă: despărțirea de lume, despărțirea de cei apropiați, despărțirea de mine. Ruptura. N-am decât o certitudine, anume că o să pierd totul.
O voce dinăuntrul meu chicotește: «Bucură-te! Teama ta de moarte e dovada constantă că ești în viață! Atâta vreme cât te gândești că n-o să mai fii nimic, încă ești. În schimb, atunci când nu o să te mai gândești…»
Moartea nu reușesc să mi-o imaginez. Prăbușire. Întuneric? Liniște? Prea concrete… Vidul? Ca să vezi vidul ai nevoie de plin. Timp oprit? Ce înseamnă timpul atunci când nu e trăit?… Habar n-am. Să gândești nimicul înseamnă să nu te gândești la nimic. Nu pot să găsesc nici o reprezentare: ca să-ți reprezinți ceva trebuie să rămâi o conștiință. Or, eu n-o să mai fiu o conștiință.
Sunt lac de sudoare. Angoasa mă scoate din lume. Cum se explică viața asta limitată și moartea infinită? Spasme de panică îmi scutură trupul. Mi s-a uscat limba. Inima îmi bubuie. Imi vine să urlu.”

„ar trebui să stiu să mă orientez acum, că cerul își etalează reperele; dar eu n-am reținut niciodată mare lucru despre punctele cardinale, am văzut mereu noaptea ca pe un tablou, nu ca pe o hartă, privind stelele doar din punct de vedere estetic.”

„Stau în sarcofagul de nisip, cu fața spre noapte.
Deșertul pare mai întins decât câmpul de stele.”

„Cât timp o să zac în liniștea asta de piatră deschisă către galaxii?”

„La capătul căderii există înălțare?”

„Conștiința mea își întrerupe cursul obișnuit, făcut din calcule și gânduri. Timpul încetinește. Zbor. Cerul își ține respirația. Stelele nu se mișcă.”

„Simt numai împăcare.
  Sunt uluit; dar în curând n-o să mai fiu, pentru că – știu bine o să renunț la fotoliul de spectator, o să mă cufund în liniștea asta, da, o să mă topesc cu voluptate în ea, cum se topește zahărul în apă.”

„Timpul își oprește trecerea: stă în loc. Și, stăvilindu-și curgerea neîntreruptă, devine mai bogat, răsunător, intens, capătă miliarde de straturi. Iată că timpul are consistență… Fără să-și mai depene semnalele, există pur și simplu. Călătorind așa, ca un rege, scăpat de orice grijă, contemplam visător peisajul. Iar năluca brună și tihnită a deșertului îmi hrănea meditația.”

„Infinitul devenise fondul spiritului meu finit, ca un vas care mi-ar fi adăpostit sufletul.”

„Eu nu eram așa nerăbdător. Îmi schimbasem concepția despre călătorie: destinația contează mai puțin decât renunțarea. A pleca nu înseamnă a căuta, ci a părăsi totul, apropiați, vecini, obiceiuri, dorințe, opinii pe tine însuți. Nu are rost să pleci decât ca să te abandonezi necunoscutului, neprevăzutului, posibilităților infinite, chiar imposibilului. A pleca înseamnă să îți pierzi reperele, stăpânirea, iluzia că știi, și să fii dispus să întâmpini ceea ce e ieșit din comun. Adevăratul călător rămâne fără bagaje și fără țintă.”

„Există hazard? Nu e mai degrabă numele pe care-l atribuie realității cei care vor să ignore destinul?”

„Poate că mâna mea, deși o credeam liberă, nu fusese decât instrumentul destinului.”

„După o asemenea aventură ar fi trebuit să am înțelepciunea să accept efemerul.”

„Un nomad știe că totul se degradează, inclusiv zidurile; numai spațiul fără margini nu se degradează niciodată.”

„Deșertul e țara mea, fiindcă e o țară a celor fără de țară. E țara oamenilor adevărați care se eliberează de orice legături e țara lui Dumnezeu.”

„Eu adoptasem atitudinea inversă: priveam în jurul meu nu ca să-nvăț, ci ca să nu uit ce-am învățat, străduindu-mă să discern în fiecare ființă, în fiecare element, în fiecare peisaj altceva decât au spus deja oamenii despre ele. În realitate încercam să las să pătrundă în mine vidul.”

„—Nu uita ce e de neuitat.”

„Totuși ca orice om, nu trișez: trăiesc și scriu pornind dintr-un singur loc, sufletul meu. Iar acesta a văzut lumina – și încă o vede, chiar și in cele mai întunecate tenebre.”

„Ceea ce știu nu e totuna cu ceea ce cred. Și ceea ce cred n-o să devină niciodată ceea ce știu.”

„Certitudinile lasă-n urmă cadavre.”

„Inepuizabilă, această noapte de foc îmi modelează în continuare trupul, sufletul, viața, ca un alchimist desăvârșit care nu renunță nicicând la marea operă.
O noapte pe pământ m-a umplut de bucurie pentru toată viața.
O noapte pe pământ m-a făcut să întrevăd veșnicia.
Totul începe.”

Dacă sunteți la vârsta la care căutați cărțile care pun întrebări bune, dacă voi căutați întrebările bune despre voi și despre lume, acest roman, Noaptea de foc, este exact ceea ce căutați. Acesta poate fi înțeles și interpretat ușor, chiar și fără o cultură literară vastă.

Alte cărți scrise de Eric-Emmanuel Schmitt pe care le-am citit:

• Oscar și Tanti Roz
• Concert în memoria unui înger
• Pe când eram o operă de artă

Astăzi intenționez să citesc romanul Milarepa.