Am dat întâmplător acum, pe niște compuneri pe care le-am scris în gimnaziu, la îndemnul profei mele de română de pe atunci. Copila din globul de cristal, Furtună în sufletul vieții și Dansul ploii. Cu cea din urmă am câștigat un concurs numit „Colegul meu/Colega mea” la care am primit un aparat foto. Primul meu aparat foto, personal. Nu era foarte performant, însă m-am bucurat enorm și încă îl mai păstrez și astăzi, după atâta timp.

Mă tem, însă, că textul propriu-zis nu îl mai am, ci doar câteva screenshot-uri salvate, așa, ca amintire, pe google drive, însă eu le voi scrie din nou aici, în acest articol pe toate trei în acest articol, pentru a nu le mai pierde niciodată.

Copila din globul de cristal

Era odată o fetiță care trăia într-un glob imens și fermecat de cristal. În acest glob de cristal erau fluturi multicolori care își desfășurau trompa filiformă ca să soarbă lacrimile de gheață pe care fetița le vărsa fetița când se simțea singură , captivă în propriile sale gânduri și sentimente.

Aceste lacrimi, odată sorbite de trompa fluturilor, se în norișori pufoși de vată care aveau aripi și puteau zbura în sufletul de diamant al copilei, care, îi puteau afla cele mai ascunse visuri. Unele îi luminau inima ca niște faruri luminoase, dar altele se transformau în scrum. Acel scrum era adunat de aripile norilor și sedimentate în lava vulcanilor, iar ei, când erupeau, scoteau la suprafață diamante, rubine, smaralde… Pietrele prețioase îi luminau, pe alocuri, sufletul întunecat de speranțele sale ruinate…

Fluturii s-au gândit să facă ceva pentru a o scoate din globul care avea să o țină captivă pentru tot restul vieții., Așadar ei s-au decis să adune cât mai multe lacrimi înghețate din acestea unicorni, care să o poarte pe culmile înalte ale fericirii și în cele mai magnifice ținuturi.

După încă trei zile de melancolie, fluturii au transformat lacrimile sale într-un unicorn cu aripi de argint. Acest unicorn a purtat-o în zeci de lumi minunate , dar ea a ales să rămână în Ținutul fericirii veșnice, un ținut populat de nori pufoși colorați în cele mai armonioase nuanțe, ce îți provocau o stare nemaipomenită de căldură, îți ofereau înțelegerea de care aveai nevoie în momentele grele din viață, momente rare de alfel. În acest regat mai trăiau și fluturi care erau aidoma cu cei care populau globul de cristal, dar și stele strălucitoare ce împlineau cele mai arzătoare dorințe, ce se sădeau în adâncul sufletului; pe lângă toți acești locuitori nemaiîntâlniți mai existau și pietre prețioase care aveau aripi fine de mătase.

Pietrele prețioase au dus-o într-o călătorie foarte lungă și interesantă în ținutul celor mai rafinate și elegante doamne și domnișoare care nu puteau fi egalate de alte femei deoarece emanau o puritate și o frumusețe rară.

După zile lungi de explorare a țării în care trăiau cele mai frumoase doamne, numită Regatul frumuseții, s-au întors în țara lor.

La un moment dat, fata, demult captivă în globul de cristal, a simțit că e prea multă monotonie în regatul acela și voia să se destindă, să mai exploreze alte locuri noi, așa că stelele care strălucesc asemenea topazilor, pe cerul liniștitor în nopțile senine, au transformat-o pentru un timp în zâna albă a nopților liniștite. Nu după multe seri de domnie, pe cerul netulburat de sentimente nostalgice, și-a adus aminte de globul în care ea locuise o mare parte din viața sa. Locuitorii regatului i-au spus că va regreta amarnic această decizie pe care a luat-o, însă ea a dat dovadă de multă încăpățănare, iar fluturii nu au putut decât să se supună hotărârii luate și au dus-o în globul de cristal.

Globul de cristal s-a schimbat radical. din fluturii și vulcanii care îl populau, a ajuns să fie populat de zmei ce scuipau ură, egoism și intoleranță și de oameni ce erau captivi în corp de gândaci, un peisaj de-a dreptul dezolant. Fata și-a dat seama ce greșeală imensă a făcut când a observat peisajul deprimant al globului, așa că a luat decizia de a zbura pe aripile fluturilor , dar le-a spus să nu o poarte până în Ținutul fericirii veșnice, ci să o lase în lumea oamenilor să observe cum conviețuiesc ei.

Ajunsă în lumea noastră a rămas uluită de diversitatea ce ne încojoară. Cel mai mult i-a plăcut ploaia deoarece ea considera că natura se descarcă și își exprimă cele mai profunde sentimente. Florile care au impresionat-o cel mai mult au fost ghioceii – cei ce sunt simbolul purității, al gingășiei și al frumuseții – dar și trandafirii pentru că aceste flori, la fel ca și ploaia, exprimă cele mai intense sentimente. Ea și-a imaginat că florile au fost nuanțate în diferite culori chiar de către lacrimile reci a naturii sensibile și melancolice.

Într-o zi ploua cu soare, ploaie pe care până în acel moment și a rămas uimită că după terminarea ploii a apărut pe cer un curcubeu mare, ce denota că natura în unele momente era plină de energie și speranță. Aflând de la un copil că la capătul curcubeului se afla o comoară, se înălță până la cer cu o grație nemaintâlnită, iar aripile mari și pline de blândețe, compasiune și altruism, au uimit lumea.

A ajuns la capătul curcubeului. Acolo se afla un castel de inimi nobile. Ea a pătruns pe ușa imensă a Castelului vieții și a rămas plăcut impresionată de multitudinea de inimi nobile și de virtuțile pe care ele le stăpâneau cu mândrie. Copila, devenită acum un înger ce făcea miracole, avea dreptul să aleagă trei inimi pe care să le pună într-un cufăr. Ea a ales o inimă de diamant care oferea în jurul ei iubire, o inimă de jad ce oferea o căldură imensă în rândul oamenilor și alta în formă de stea, care împline cele mai arzătoare dorințe.

A ieșit pe ușa castelului și s-a întors în lumea oamenilor dăruind multă iubire și împlinind vise.

În fiecare toamnă ruginie, ea își schimba inimile deoarece ele își consumau puterile cu care erau însuflețite… Și ultima inimă și-a pierdut capacitatea cu care ea era investită. Copila, în momentul în care inima sa a pierdut ultima pietricică de putere, a simțit că renaște, fiind cuprinsă de o liniște interioară pe care nu o mai simțise până atunci… Se înălțase la cer…

Aceasta a fost povestea fetiței prizonieră în globul de cristal.

Furtună în sufletul vieții

Ce este viața? Viața este o noțiune abstractă, un ciclu monoton, care din când în când își dezvăluie sufletul mistuit de rapiditatea trecerii timpului, un suflet unde sunt mici scântei de speranță, care pâlpâie încet prin melancolia ce inundă sufletul suferind.

„Viața e un termen de neînțeles.” – Horia-David Munteanu

Sufletul vieții nu este altceva decât o pasăre ce își înalță aripile filiforme, de ceară, țesute din lacrimi topite în cenușa timpului, către cerul ca o floare cu petalele larg deschise, ca o ușă sobră ce își așteaptă vizitatorii. Această floare primitoare este mistuită de flăcările arzătoare ale fluturilor nostalgici ce trec printr-un ciclu complex de dezvoltare.

Viața este asemenea unei lumânări cu un fitil ce arde sub acțiunea timpului, o clepsidră ce îți lasă praful să curgă grăbit peste sentimentele profunde ale vieții. Înainte ca sufletul vieții să se înalțe către floarea larg deschisă, ce uneori este acoperită de o pulbere de praf, înfricoșătoare, ce nu poate fi definită; este supus unui vârtej de tunete și fulgere acompaniate de acordurile ample ale acordurilor ample ale căderilor curcubeielor reci și colorate în nuanțe sumbre.

Furtuna la care este supus sufletul vieții, este una ce lasă amprente marcante asupra sa, deoarece după ce trece prin receptaculul florii, cu rol de filtru, în care sunt selectat, cu multă rigoare, cele mai frumoase și mai profunde sentimente ale vieții, iar cele nostalgice sunt lăsate în substanța spirituală cu esență veșnică, cu scopul de a o răvăși, însă ea a transmis o stare puternică de înțelepciune când a ales să renunțe la aripile sale filiforme, de ceară, și să se transforme într-o viețuitoare, dar și să dăruiască unei palme perfecte ce modela timpul, particule din componența sa. Deci, a învățat să dăruiască „fructe” timpului.

Minuscula ființă, ce considera timpul ca fiind o capsulă ce ține ființe captive în propriile lor identități, dar și în procesele de dezvoltare personală, atât fizică, cât și spirituală; a decis să își creeze o galaxie perfectă, așa cum și-o imagina și să își găsească adevărata menire, așa încât și-a trasat o hartă fără granițe, cu linii infinite și a pornit în călătoria vieții ei.

Pe drum s-a întâlnit cu mii de înțelepți, ce au surprins-o plăcut, cu capacitatea lor de a transmite gânduri judicioase într-o manieră voalată. Aceste gânduri le-a adunat într-un mic carnețel în care scria ce sentimente și ce întâmplări o făceau mai puternică sau o ajutau să îți găsească scopul în viață.

Și-a ales cu mare grijă în ce loc să își creeze propria sa galaxie; a decis ca lumea sa să fie lângă Soare, pentru ca acesta să își răsfrângă razele lui orbitoare în galaxia ce era compusă din mici diamante strălucitoare, talentate; ce îi confereau multă încredere și putere, înă toate acestea erau bine dozate și nu se considera superioară, diamantelor sale. Regatul său se afla în centrul galaxiei sale, având lumina egală de la Soare cu proporția Lunii învelită într-o liniște de gheață.

A domnit mulți ani bucurându-se de „fructele” pe care minuscula ființă le primea, de această dată de la timp. De fapt, în galaxia sa, timpul era considerat o gingașă zână îmbrăcată într-o rochie albă care îi punea în valoare calitățile. Era o zână blândă, ce îți făcea apariția odată la cinci secol, sub ipostaza anotimpurilor anului: înfloritoare toridă, ploioasă și colorată, sau, de-a dreptul rece și răzbunătoare.

După douăzeci și două de secole substanța cu esență veșnică, a fost cuprinsă de un dor mistuitor ce îi ardea și ultimele particule ce o mai ajutau să supravieșuiască. S-a hotărât să se întoarcă în lumea în care ea a devenit…

A parcurs un drum lung până s-a întors în patria sa. Când a ajuns a rămas uluită. Totul s-a schimbat. Era o lume mult mai frumoasă datorită „fructelor” pe care ea le-a dăruit timpului, aceste „fructe” fiind compuse din cele mai înălțătoare sentimente. Ea a fost fericită și mulțumită că a putut să își conceapă propria sa lume, dar și că putut, ca din cele mai profunde trăiri să transforme o lume rea într-o lume mai bună.

Dansul ploii

Motto: Un prieten te cunoaște așa cum ești, înțelege ce ai fost, acceptă ce ai devenit și, cu blândețe, te lasă să crești în continuare.

                            William Shakespeare

Într-o zi de vară, când soarele, ca o minge de foc arunca pulberi spre pământul scăldat în râuri de lumină, eu și colega mea ne plimbam bucuroase pe străduțele întortochate ale orașului Iași, având sentimentul că fiecare are o poveste, ce amintește de oameni și destine.

Urma ca noi să mergem la cursul de balet pe care îl aveam la ziua aceea, un curs care pregătea un spectacol superb de caritate. Speram să putem ajuta un grup de copii dintr-un cătun uitat de lume, aflat la câțiva kilometri de Iași, să viziteze pentru prima dată orașul. Aflasem de la preotul paroh din acel sat, fost elev al școlii noastre, că e cea mai mare dorință a acelor copii. Ideea că am putea aduce o rază de bucurie pe chipurile ce adesea sunt înnegurate, ne-a motivat în tot ceea ce am făcut și facem.

Cu gândul la repetiții, ne-am îndreptat, spre sala de antrenament, pașii ce resimțeau durerea și tensiunea orelor de exerciții făcute individual acasă. Însă, nu după mult timp, cerul a început să plângă cu lacrimi multicolore și imense. Am început să valsăm în acordurile sentimentale ale naturii exprimate prin lacrimi, iar porumbeii inocenți au zburat despicând văzduhul nostalgic. Florilede pe stradă ofereau miresme îmbietoare oamenilor fermecați de spectacolul magnific – o reprezentație minunată după reacțiile pe care ei le aveau.

În timpul ultimei mișcări pe care am realizat-o, parcă am zburat cu aripi fine și gingașe de fluture în înaltul cerului. Nu după multă vreme de zbor, am ajuns în minunatul ținut „Dansul ploii”, un regat blestemat de secole întregi. Regele ploii ne-a spus că doar două balerine grațioase pot dezlega blestemul. Acele balerine eram chiar noi.

Am valsat pe norii de pe care pămîntul părea acum o imensă lacrimă albastră ce ne provoca un straniu efect hipnotic.

Am realizat că, privind cerul, privirile noastre fuseseră inundate de lacrimile grele ale văzduhului, perspectiva răsturnându-se și facilitîndu-ne zborul.

Am revenit în lumea reală.

Amândouă am înțeles că forța prieteniei noastre ne-a ajutat să depășim barierele fragilității noastre: eu, în viața reală, nu am făcut niciodată sport. Problemele mele de sănătate mă obligă să merg mai greu decât ceilalți colegi. Dar colega mea mi-a spus adesea că nimănui nu-i este interzis visul. Prin ea am început să (mă) visez că-mi iau poantele și că sunt o mică balerină.

Prin Ana, colega mea, am reușit să mă privesc în oglindă și să-mi admir mișcările pline de grație. Și împreună am dat voie visului să prindă contur.

Visul de a valsa în ploaie. Ana a înțeles că prin forța prieteniei sale îmi poate schimba lumea. Și, împreună, putem schimba, lumea altora. A copiilor, asemenea nouă, care însă nimeni nu le-a declanșat până acum dorința de a visa și de a evada într-o lume diferită față de cea în care sunt condamnați să existe.

Ana mă cunoaște așa cum sunt, îmi acceptă defectele și îmi oferă sprijin moral. Împreună cu ea mă sfătuiesc, visez. Pe noi ne leagă aceleași pasiuni, suntem sincere una cu cealaltă, o trăsătură definitorie a relației noastre, ne ascultăm, ne înțelegem și încercăm să rezolvăm cele mai dificile probleme care ni se aștern în cale.

Dacă cineva m-ar despărți de Ana sau nu aș mai avea posibilitatea de a mă întâlni cu ea, m-aș simți incompletă, deoarece toate persoanele dragi din viața mea ocupă un loc special în sufletul meu, iar sufletul meu ar tânji. Nu aș mai avea aceeași stare de spirit, aș fi o persoană melancolică și nu m-aș mai bucura cu aceeași intensitate de lucrurile simple, cum o fac alături de ea: raza de lumină a dimineții, mugurii de cais pe care îi pândim ca să prindem pe retina sufletului miracolul înfloririi, sfâșierile cerului la apus, geana nopții ce se deschide născând stele.

Ana mi-a arătat că prietenia este comoara sufletului, dar din păcate, nu toată lumea poate descoperi acest cufăr de blândețe și fericire. Cu ajutorul ei am descoperit tot ce e mai frumos și mai pur pe lumea aceasta. Fără ea nu aș fi putut să concep lumea în esența sa. Ana este, cred, DARUL ce mi s-a dat. Pentru a compensa toate tristețile mele. Intuite de ceilalți, știute doar de ea.

Ana Maria Crețu

clasa a VII-a, Liceul Pedagogic „Vasile Lupu” Iași

Au trecut ore bune de când am descoperit aceste compuneri demult uitate, ore în care am încercat să redau cu exactitate tot ce am scris în perioada 11-13 ani și să repar pe ici, pe colo, greșelile (dacă au existat) și deja resimt dureri de spate de la cât timp am petrecut în fața laptopului, dar nu mă plâng. Ore bune în care am făcut o incursiune în timp și am redescoperit copilul din mine care încă credea în basme și povești, și nu doar că credea, ci încerca să le conceapă. Un copil pentru care nu mai exista alt autor decât Mircea Cărtărescu. Ore în care mi s-au perindat amintiri cu persoanele dragi din viața mea de la vremea respectivă. Ore în care am uitat de ale mele.

Trebuie, să menționez, însă, că nu e în totalitate meritul meu, pentru premiul câștigat cu cea de-a treia compunere, ci și al doamnei de română. Pentru că ea a șlefuit-o/cizelat-o, a făcut-o mai compactă și a devenit versiunea care există astăzi (versiune câștigătoare de altfel). Când o citesc simt mai mult amprenta ei, și nu a mea.

Inițial compunerea era altfel structurată, fiind chiar prima compunere pe care am scris-o la prima oră de limba și literatura română din gimnaziu, la un exercițiu în clasă. Compunerea era dedicată fostei mele colege din ciclul primar, Ioana, și inspirată tot dintr-o compunere de-a ei. Cu această compunere, se poate spune că, „am cucerit-o” pe profa mea, femeia care mi-a descoperit talentul și m-a încurajat să scriu. Nu știu dacă în ziua de azi mai scriam, dacă ea nu exista.

Multe s-au schimbat de acum aproape patru ani, liceul la care învăț acum, chiar și denumirea liceului la care am învățat și m-a făcut mereu să mă simt acasă. Dar cel mai important, am descoperi că pe atunci încă știam să visez cu ochii deschiși. Și pentru un copil, asta e importan, să viseze.

Dacă în viitor voi avea un copil, mi-ar plăcea tare mult să îi citesc ce am scris eu pe vremea când încă eram un copil. Și îl voi încuraja să viseze.