Aveam cartea aceasta de ceva timp în wishlist, mai precis, de când s-a lansat pe piață. Întotdeauna am fost atrasă de oamenii care apar pe sticlă și mereu mi-am dorit să aflu poveștile de viață a acestor persoane care mereu par sigure pe ele, sunt nonșalante, pline de viață, mereu cu zâmbetul pe buze; căci așa trebuie să fii când apari pe sticlă. COMERCIAL.

Carte de identitate de Sanda Nicola pune în lumină lupta unei femei cu ea însăși, cu societatea actuală, cu fricile și temerile sale. În spatele zâmbetului pe care îl afișează pe coperta cărții, autoarea a dus de-a lungul timpului o luptă continuă, alergând spre ea mereu și spre propria ei împlinire și fericire.

Carte de identitate, o carte care vorbește despre problemele societății actuale în țara noastră abordând un limbaj fără perdea.

Azi, în jurul prânzului când am început să citesc cartea aveam senzația că mă identific foarte bine cu omul de televiziune, cu femeia Sanda Nicola, însă parcurgând cartea am realizat că încep să nu mă mai identific așa mult, pentru că ea a fost de un infinit de ori mai determinată în drumul ei spre atingerea aspirațiilor (femeia aceasta a dat admitere la patru facultăți, la una nu a intrat, unele le-a abandonat, dar a reușit să fie licențiată, mereu și-a dorit mai mult și mai mult de la ea însăși, mereu și-a dorit să evolueze) decât mine.

În spatele omului de televiziune, în cartea aceasta ni se dezvăluie Omul Sanda Nicola. Un om sincer, determinat, care vorbește despre fricile sale, despre relațiile șubrede din familia ei, despre un om care a apelat la ședințe de terapie, un om care a ajuns capabil să își exprime emoțiile și sentimentele fără se se teamă și să ierte.

„La 27 de ani fumam mult, dormeam puțin, mâncam rar și foarte prost, eram exaltată, foarte sociabil, infernal de sociabilă, voiam ca toată lumea să mă placă și consumam enorm de multă energie pentru asta. Azi am foarte puțină simpatie pentru cea care eram atunci. Plimbam de colo-colo, răni și anxietăți pentru care nu căutam leac, ci doar maniera extravagantă că nu există.
Când ajungeam acasă între două evenimente mari, când nu mi se mai întâmpla nimic ieșit din comun, doar viață perfect normală, ieșeau la iveală furii și stări de vinovăție care se cățărau pe mine , sufocându-mă.
Din reporterul de succes nu mai rămânea decât copilul le care tatăl său nu l-a dorit, fata care s-a simțit umilită de propria mamă, mama băiatului mort, nevasta care și-a părăsit soțul… Hulpavi, demonii își cereau porția lor de dramă și nu se lăsau până nu mă vedeai jos, încovrigată pe podea, plângându-mi de milă.”

Acum, că am terminat de citit cartea, pot spune că mă identific cu copilul Sanda Nicola, cu anumite probleme familiale cu care s-a confruntat, că purtăm un bagaj comun de răni și anxietăți, cu faptul că știu că ele  există, dar încerc, pe cât posibil, să le ignor. Dar sunt total de acord cu ea la următoarele chestii, și anume că: „Există un termen limită până la care putem da vina pe părinți pentru ceea ce nu ne-a ieșit în viață cum am fi vrut.”

„Suntem copiii unor oameni care au fost obligați să mintă, să se ascundă și să vorbească în șoaptă sau mai bine deloc. Suntem copiii unor oameni suferinzi, care au nevoie de multă iubire, însă ne-am concentrat atât de mult pe nevoia noastră de ei, încât nu am văzut nevoia lor de noi. Tânjim atât de mult unii după ceilalți și totuși amânăm împacarea, iar alții profită. Profită lichelele care ne conduc și care se joacă periculos cu destinele tuturor, speculând frustrarea părinților noștri și orgoliile noastre.
Există un termen limită până la care putem da vina pe părinții noștri pentru că țara e condusă de corupți și că nu trăim așa cum am fi vrut. Termenul a expirat de mult, dar noi continuăm să ne răfuim unii cu ceilalți. Și fiecare nouă zi care nouă zi care ne prinde certați oferă noi posibilități iresponsabililor care au pus mâna pe putere să intervină între noi, să ne manipuleze și să ne mai învrăjbească o dată. E timpul să lăsăm de la noi, să ne luăm părinții în brațe, să le mulțumim pentru sacrificiile lor și să îi apărăm de impostorii care le speculează slăbiciunile. Numai cu iubire și iertare putem face asta, altă cale nu e!
Mulți dintre noi cred că pentru a schimba țara trebuie să ieșim în stradă. Eu cred că mai întâi trebuie să ne întoarcem acasă.”

Așadar, suntem copiii unor oameni care au fost obligați să mintă, să se ascundă și să vorbească în șoaptă sau mai bine deloc. Suntem copiii unor oameni suferinzi, care au nevoie de multă iubire, însă ne-am concentrat atât de mult pe nevoia noastră de ei, încât nu am văzut nevoia lor de noi. Tânjim atât de mult unii după ceilalți și totuși amânăm împacarea. Nu pot vorbi în numele întregii mele generații, generația Y, însă personal așa ma simt. Sunt curioasă, însă, ce va declara peste ani generația Z despre noi.
Carte de identitate de Sanda Nicola, povestea unui om frumos, norocos, dar mai ales a unui om care și-a înfruntat destinul. Carte de identitate, povestea unei luptătoare.

Cartea zilei, azi, 16 august. O carte care va rămâne veșnic în inima mea.