Aveam cartea aceasta mai demult în bibliotecă (am achiziționat-o în 2018, de la Târgul de Cărți și Arte Frumoase Arca lui Gutenberg) și mi-am spus că poate ar fi timpul să o citesc.

Pe post coperta posterioară găsim descrierea următoare: Profesiune de credință individualistă, respingere a fiecărei doctrine, blamare a lumii guvernate de bani și putere, elogiu al vieții contemplative și al peisajului unei Indii recreate cu măiestrie, Siddhartha este, în esență, un roman inițiatic, devenit, de-a lungul timpului, text „sacru”.

Lăsând descrierea cărții de pe coperta posterioară deoparte, este o carte despre un copil însetat de cunoaștere care pleacă în căutarea propriului eu, împreună cu prietenul său Govinda. Aceștia sunt șamani un timp îndelungat undeva departe de civilizație, însă aud de predicile lui Buddha și își doresc să i le asculte așa că fac o călătorie spre locul unde el împreună cu adepții săi locuiesc. Ascultând predica, Govinda devine un adept a lui Buddha și hotărăște să își continue viața alături de el. Siddhartha are o discuție cu Buddha și după această întâmplare el hotărăște să nu se mai caute pe sine, ci să se bucure de toate lucrurile care îl înconjoară. Astfel el ajunge să ducă o viață total diferită de cea pe care o avusese până atunci, până la un moment dat când visă că pasărea conștiinței lui a murit și hotărî să plece din nou în căutarea a ceva demult uitat. Astfel, el ajunge să fie luntraș și este învățat de prietenul său, Vasudeva, cum să asculte vocea fluviului.

O carte care îți reamintește că omul nu poate ajunge la desăvârșire decât atunci când trece prin toate etapele vieții: bucurie, tristețe, furie, deznădejde, plăceri. O carte plină de înțelepciune și morală, o carte care ne reamintește să vedem frumosul în orice, despre un om care la finalul vieții învață să iubească cu adevărat, un om care atunci când a încetat să se mai caute pe sine a găsit altceva, cu totul și cu totul mai de preț, și anume, desăvârșirea.

„Știu să gândesc. Știu să aștept. Știu să postesc.”

„E bine când știi să scrii, dar e mai bine când știi să gândești. E mai bine când ești inteligent, dar e mai bine când ești răbdător.”

„era sacrul Om care însemna <<ceea ce înseamnă desăvârșit>> sau <<desăvârșire>>”

„Vraja care îl cuprinsese în somn sub influența mantrei Om făcuse ca el să iubească acum totul, să fie animat de o dragoste plină de bucurie față de tot ceea ce vedea în jurul său. Și tocmai acesta era lucrul de care, așa cum i se părea acum, suferise atât de mult, anume că nu putuse să iubească nimic și pe nimeni.”

„Prin învățătura marelui Buddha mi-a ieșit în cale, mai apoi, în chip minunat cunoașterea, am simțit că certitudinea unității lumii curgea prin trupul meu ca propriul meu sânge.”

„Oare încotro mă va mai purta drumul meu? Parcă a înnebunit drumul acesta, mă poartă în mandre, poate mă învârtește într-un cerc.”

„Nimic nu a fost, nimic nu va fi, totul este, totul constă din esență și prezent.”

„Nu-l constrângi, nu-l bați, nu-i poruncești și asta pentru că tu știi că blândețea este mai puternică decât severitatea, apa mai puternică decât stânca, că dragostea este mai puternică decât forța.”

„Încetul cu încetul, în Siddhartha înflorea și rodea gândul că acum înțelegea ce înseamnă, de fapt, înțelepciunea, care era țelul îndelungatei sale căutări. Nu era nimic altceva decât o disponibilitate a sufletului, capacitatea și arta secretă prin care, prins de iureșul vieții, poți gândi ideea unității, poți simți unitatea și o poți inspira.”

„Și toate acestea laolaltă, toate vocile, toate țelurile, toate dorințele, toate plăcerile, tot răul și binele, toate acestea, laolaltă, formau lumea. Toate, laolaltă, alcătuiau fluviul întâmplărilor omenești, alcătuiau muzica vieții. Și în clipa în care Siddhartha ascultă cu încordare fluviul acesta, cântecul acesta pe mii de voci, în clipa în care nu-și mai legă sufletul de nici o voce anume și n-o mai pătrunse cu eul său, ascultându-le în schimb pe toate odată, auzind întregul, unitatea, în acel moment marele cântec al miilor de voci se alcătui dintr-un singur cuvânt care se chema Om: desăvârșirea.”

„Rana sa înflorise, suferința sa iradia, eul său se revărsase în Unitate.
Din acele clipe Siddhartha încetă să mai lupte cu destinul, încetă să mai sufere. Pe chipul său înflori, senină x certitudinea celui învățat, certitudinea căreia nu i se mai opune nicio voință, care cunoaște desăvârșirea, fiind în deplin acord cu fluviul a tot ceea ce se întâmplă pe lume, cu șuvoiul acestei vieți împărtășind durerea altora, împărtășind bucuria altora, supusă întru totul curgerii șuvoiului, fiind ea însăși o parte integrantă a unității.”

„Poate doar că nu cauți prea mult? Că din cauza căutării nu ajungi să găsești nimic?”

„Când cineva caută, zise Siddhartha, se întâmplă foarte lesne ca ochiul său să nu mai vadă lucrul pe care îl caută, să nu mai fie în stare să găsească nimic și să nu se mai poată lăsa pătruns de nimic, tocmai pentru că nu se mai gândește decât la ceea ce caută, pentru că are un țel, pentru că e fascinat de țelul acesta. A căuta înseamnă să ai un țel. A găsi înseamnă să fii liber, să rămâi deschis, să nu ai niciun țel. Tu, preacinstitule, se pare că ești, într-adevăr, un căutător căci, urmărindu-ți țelul, nu vezi unele lucruri care se află sub nasul tău.”

„Am avut dintotdeauna gândurile mele, da, am avut și iluminări. Uneori, preț de un ceas sau de o zi, am simțit în mine certitudinea cunoașterii la fel cum simți viața în propria inimă. Am avut unele gânduri, dar mi-ar fi greu să ți le împărtășesc, dragă Govinda, iată unul dintre gândurile pe care le-am aflat: înțelepciunea nu poate fi împărtășită. Înțelepciunea pe care un înțelept încearcă să o împărtășească altora are întotdeauna un iz de nebunie.”

„Cunoștințele pot fi împărtășite altora, însă înțelepciunea, nu. Ea poate fi descoperită, poate fi trăită, te poți lăsa purtat de ea, poți să săvârșești minuni cu ajutorul ei, dar nu poți să o spui, nici să o propovăduiești.”

„Eu, Govinda, am dat de un gând pe care îl vei considera iarăși fie o glumă, fie o nebunie, dar care reprezintă gândul meu cel mai bun. El sună astfel: contrariul oricărui adevăr este la fel de adevărat! Și anume: un adevăr poate fi exprimat și îmbrăcat în cuvinte numai atunci când este unul îngust. Îngust este tot ceea ce poate fi gândit cu gândul sau exprimat în cuvinte, totul îngust, totul pe jumătate, totul ducând lipsă de întreg, de rotunjime, de unitate. Când preaevlaviosul Gautama vorbea în predicile sale despre lume, el era nevoit să o împartă în Sansara și Nirvana, în amăgire și adevăr, în suferință și mântuire. Astfel nici nu se poate, nu există nicio altă cale pentru cel care vrea să propovăduiască o învățătură. Pe când lumea, tot ce există în jurul nostru și în noi înșine nu este niciodată ceva îngust. Un om sau o faptă nu este niciodată în întregime Sansara sau Nirvana, omul nu este în întregime sfânt sau în întregime păcătos. Și pentru că suntem supuși amăgirii, ni se pare că timpul ar fi ceva real. Timpul nu este real, Govinda, de mii de ori mi-am dat seama de acest lucru. Și dacă timpul nu e ceva real, înseamnă că și distanța ce pare a exista între lume și veșnicie, între suferință și beatitudine, între rău și bine nu este decât o amăgire.”

„Păcătosul nu se află pe calea lui Buddha, el nu este supus evoluției, cu toate că gândirea noastră nu știe cum să-și reprezinte lucrurile acestea în alt chip.”

„Lumea, dragă prietene Govinda, nu este imperfectă sau pornită pe drumul lent al desăvârșirii: nu, ea este desăvârșită în orice moment, orice păcat poartă în sine germenele iertării, toți copilașii îi poartă deja în ei pe bătrâni, toți sugarii poartă în ei moartea, toți muritorii poartă în ei viața veșnică. Niciun om nu are posibilitatea de a vedea cât a parcurs deja un alt om din drumul său.”

„Pe pielea mea și în sufletul meu mi-a fost dat să aflu că am avut o mare nevoie de păcat, am avut o mare nevoie de plăceri, de alergătura după averi, de deșertăciune și am avut nevoie de disperarea cea mai rușinoasă pentru a renunța la împotrivire, pentru a învață cum să iubesc lumea, cum să nu o mai compar cu niciun fel de lume dorită și imaginată de mine, cu niciun fel de desăvârșire închipuită de mine, ci să o las așa cum este ea și să o iubesc și să mă bucur că-i aparțin.”

„Poate că tocmai lucrul acesta, poate că tocmai cuvintele cele multe te împiedică pe tine să-ți afli pacea.”

„Chiar dacă lucrurile or fi doar doar aparențe, sau nu, atunci înseamnă că și eu sunt doar o aparență, așadar ele sunt în permanență la fel ca mine.”

„Și iată acum o învățătură de care tu vei râde: dragostea, o, Govinda, mi se pare a fi lucrul cel mai important dintre toate. A înțelege lumea, a o explica, a o disprețui – aceasta este, poate, treaba marilor gânditori. Pe mine mă interesează însă doar putința mea de a iubi lumea, iar nu de a o disprețui sau de a o urî, urându-mă și pe mine însumi astfel, putința de a o privi și ce a mă privi pe mine însumi și pe toate ființele cu dragoste și cu admirație, și cu profund rrspect.”

„În privirea lui erau întipărite și căutarea veșnică, veșnica neputință de a gasi.”


Călătoria spre Soare-Răsare – o poveste despre redescoperirea naturii umane și refacerea drumului spiritual după efectele devastatoare ale celor două războaie mondiale, trăite de autor.

O povestire care ne amintește că trecutul trebuie să rămână trecut, că redescoperirea acestuia ne provoacă răni, că a scrie uneori e un sentiment copleșitor în aceeași măsură în care e eliberator și că noi dăm viață personajelor, noi le creem, noi decidem dacă cad lumina sau umbra asupra lor. Noi trăim prin personaje, personajele trăiesc prin noi, uneori acestea devenind mai presus de noi.

„Adesea mă gândesc că întreaga istorie a lumii nu e altceva decât o carte cu poze, în care se mi poate vedea oglindită cea mai nestinsă și mai oarbă sete a omului: setea de uitare.”

Aceste două călătorii prezente în această carte a Editurii Rao nu fac decât să ne amintească ce ar trebui noi să căutăm cu adevărat, și anume, împăcarea cu noi înșine.