În ultima perioadă am citit foarte puțin, mai spre deloc. Dar mi-am dorit de mai mult timp să mai citesc ceva de autorul japonez Haruki Murakami.

Am citit cartea Kafka pe malul mării. O carte complexă, filozofică, psihologică, un bildungsroman de excepție. O carte aș spune eu sinistră, care te marchează emoțional, care te captivează de la prima propoziție până la ultima. O carte care îți dă frâu liber imaginației și care îți permite să creezi anumite analogii între evenimente, însă acestea iau o întorsătură neașteptată. Un copil care își ghidează viața după o profeție, care e blestemat de tatăl său, fuge de blestem, dar la capătul lumii, oricât ar încerca să i se împotrivescă, cuvintele tatălui său se adeveresc, ba chiar este atras cu toată ființa în mrejele blestemului și nu poate să se împotrivească. Un copil care ajunge să ierte și să se împace cu propriul său trecut.

Nu pot să nu remarc, însă, punctele comune care apar în romanele lui Murakami precum pădurea, noaptea, unele persoane care suferă de anumite boli pshice, dar cel mai și cel mai evident, unele morți învăluite în mister, precum și regăsirea iubirilor pierdute. Toate analogiile pe care le-am creat mi s-au confirmat pe parcursul romanului. Dar oricâte cuvinte aș înșira eu aici, talentul scriitorului pălește, fără doar și poate. Haruki Murakami nu m-a dezamăgit niciodată, devenind unul dintre autorii mei preferați la momentul actual. În trecut am mai citit scrise de acesta precum La sud de graniță, la vest de soare; Pădurea norvegiană și În noapte. În viitor intenționez să citesc Iubita mea, Sputnik (și poate și În căutarea oii fantastice).

Descrierea cărții Kafka pe malul mării este următoarea: Romanul, publicat în 2002 și intrat imediat pe lista bestsellerurilor, este relatarea plină de fantezie a aventurilor unui adolescent care pleacă de acasă în căutarea mamei și a surorii dispărute cu mult timp în urmă și a șirului de coincidențe care-l leagă de un vagabond pe nume Nakata, ce suferă de pe urma unei traume din timpul războiului. Atracția irezistibilă dintre aceste două personaje care par să nu aibă nimic în comun nu este singurul detaliu inexplicabil din cuprinsul romanului: în universul construit de Murakami pisicile vorbesc, peștii cad din cer, iar spiritele își părăsesc trupul, mînate de nevoia de dragoste sau de sânge. Descrisă de Kirkus Review ca o „capodopera demnă de un Nobel”, cartea confirmă pe deplin reputația de povestitor neîntrecut a scriitorului japonez.

Nu mai înșir eu vorbe goale, ci scriu mai jos citatele care m-au mișcat cel mai mult pe parcusul cărții pentru a vă convinge și voi de talentul nemărginit al autorului.

„Uneori destinul seamănă cu furtună izolată de nisip care își schimbă cursul neîncetat. Îți schimb ritmul de mers, încercând să o eviți. Furtuna însă se schimbă și ea, potrivindu-și pasul după al tău. Schimbi din nou pasul, dar și furtuna face la fel. Acest lucru se repetă la nesfârșit, ca un dans macabru cu îngerul morții, chiar înainte de revărsatul zorilor. De ce? Pentru că furtuna nu este ceva fără legătură, venit de departe. Tu însuți ești furtuna. E ceva dinăuntrul tău. De aceea, n-ai decât să te resemnezi și să mergi în mijlocul ei, să îți aperi ochii și urechile de nisip și să o străbați pas cu pas. Acolo nu există nici soare, nici lună, nici direcție, uneori nici măcar timp. E doar nisip fin și alb, făcut parcă din oase fărâmate, care dansează în înaltul cerului. Imaginează-ți o astfel de furtună.

Apoi, desigur, va trebui într-adevăr să treci prin ea, prin această furtună de nisip, metafizică, simbolică. Însă oricât ar fi de metafizică sau simbolică ar fi, îți va sfâșia trupul ca mii de lame ascuțite. Mulți vor sângera, inclusiv tu. Va curge sânge cald și roșu, care îți va păta mâinile. Va fi sângele tău, dar și al altora. Când furtuna va înceta, nu vei înțelege prea bine cum ai reușit să scapi cu viață. Nu vei fi sigur că a trecut cu adevărat. Însă un lucru îți va fi clar: tu, cel care a ieșit din furtună, nu mai ieși același cu cel care a pășit în ea. Da, asta însemnă furtuna de nisip.”

„Felul în care este întocmită realitatea și felul în care e întocmit sufletul sunt și mai greu de distins.”

„[…] toate ajung să aparțină unui trecut îndepărtat. Viața de zi cu zi pune stăpânire pe noi și multe lucruri importante sunt împinse în afara minții noastre ca niște stele vechi și înghețate.”

„Totul pe lume e metaforă.” Goethe

„[…] operele care au un anumit soi de imperfecțiune tocmai datorită faptului că sunt imperfecte – sau cel puțin îi fascinează pe anumiți oameni.”

„imperfecțiunea densă, de calitate îți stimulează mintea, îți trezește atenția.”

„Realizez că un anumit tip de perfecțiune nu poate fi întruchipată decât print-o acumulare nelimitată de imperfecțiuni, iar acest lucru îmi dă curaj.”

„Amândoi tăcem și ne lăsăm în voia gândurilor nestăvilite, pe care le naște liniștea.”

„ca un suflet smuls”

„Imperfecțiunea este de mai multe feluri și are diferite grade.”

” —Singurătatea este de mai multe feluri. Cea de care o să ai parte acolo este probabil cum nu ți-ai imaginat vreodată.

— În ce fel?

Oshima își împinge ochelarii pe nas cu degetul arătător.

— N-aș putea spune, pentru că se schimbă în funcție de tine.”

„Rămas singur, liniștea năvălește în jurul meu de parcă atâta aștepta.”

„Depășesc granița timpului și urmăresc cu degetele umbrele trecutului. Mă suprapun peste ele.”

„Totul ține de imaginație. Responsabilitatea noastră începe odată cu imaginația. In dreams begin the responsibilities, scrie Yeats și are perfectă dreptate. Invers spus, acolo unde nu există imaginație, probabil nu apare nici răspunderea.”

„La urma urmei visul s-a strecurat în tine prin culoarele întunecate ale sufletului tău.”

„Ca o poveste începută cu multă însuflețire și care apoi își pierde suflul[…]”

„Deasupra capului meu strălucesc o puzderie de stele. Par mai degrabă presărate în apropriere, nu încrustate pe cer. Nici la planetariu nu se văd atât de multe. Unele sunt uriașe și strălucesc aprins. Simt că dacă aș întinde bine mâna, aș ajunge la ele. E o priveliște de o frumusețe care îmi taie răsuflarea.

Dar stelele nu sunt doar frumoase. Trăiesc și respiră prcum copacii din pădure. Și mă privesc.”

„Puternica senzație de singurătate și de neputință provocată de nenumăratele stele a dispărut.”

„Dar să știi că liniștea asta nu va ține mult. Te va urmări peste tot, ca o fiară neobosită. E dură, îndărătnică nemiloasă și nu cunoaște oboseala sau abandonul. Chiar dacă reușești acum să te abții și să nu te masturbezi, sigur se va întoarce sub formă de vis erotic. Poate că în vis îți vei viola sora sau mama. Nu poți să controlezi acest lucru. Este peste puterile tale. Nu poți decât să-l accepți ca atare.

Ți-e teamă de imaginație și mai mult decât atât, de vise. Ți-e teamă de responsabilitățile care încep din vise. Dar nu ai cum să nu dormi, iar dacă nu adormi nu visezi. Cât ești treaz poți să îți reprimi imaginația, dar în vis nu mai ai cum s-o oprești.”

„Liniștea e un lucru perceptibil, știu asta.”

„În fiori găsești furtună, în viață numai despărțire.”

„Numai lașii își feresc ochii de realitate.”

„Pădurea mă primește în tăcere – sau mă ignoră – și îmi oferă o părticică din liniștea și splendoarea ei. Dar dacă m-aș abate de la reguli, fiarele tăcerii m-ar înhăța în ghearele lor ascuțite.”

„Și totuși într-un anumit sens, natura este un lucru nenatural. Liniștea poate fi amenințătoare. Ca să poți accepta această contradicție, ai nevoie de pregătire și de experiență.”

„Apropo de contradicții (…)

Tu cauți ceva cu înfrigurare, dar în același timp, fugi de acest lucru cât te țin picioarele.”

„(…) când cineva caută ceva cu înfrigurare, nu reușește să găsească. Când fuge de un lucru cu toate puterile, atunci îi iese în cale.”

„(…) atunci când îl cauți, lucrul respectiv nu îți va apărea sub forma pe care o cauți tu.”

„Motivul este că realitatea din jurul meu nu este altceva decât un conglomerat de prevestiri sumbre și adeverite.”

„Fericirea este de un singur fel, dar nefericireab e de o varietate infinită. După cum spunea Tolstoi, fericirea este o alegorie, nefericirea o poveste.”

„A avut nevoie de multă convingere ca să revină într-un oraș bântuit de umbrele trecutului.”

„Acel ceas îngropat în sufletul ei a rămas cu limbile înghețate undeva la vremea aceea.”

„(…) pentru ea, timpul nu are nici o semnificație.”

„Este luni și biblioteca e închisă. În general, e destul de liniștită, dar în zilele libere devine extrem de liniștită. Pare a fi un loc uitat de timp. Sau un loc ce-și ține răsuflarea, pentru ca timpul să nu-l poată dibui.”

„Încerc să mă închipui peste patruzeci de ani, dar este ca și cum aș încerca să îmi imaginezcum arată capătul universului.”

„Suferința este diferită pentru fiecare în parte și lasă propriaei cicatrice.”

„Știți, în locul în care am crescut eu totul era strâmb. Atât de strâmb încât și lucrurile drepte par deformate.”

„ipotezele sunt câmpul de bătaie al creierelor.”

„Nu îți spune speranța în distanță.”

„Frumusețea ei pură trezește în mine ceva asemănător cu tristețea, un sentiment foarte firesc, dar neașteptat.”

„Singurătatea se adună în valuri ca nămolul.”

„Îmi dau seama că am pierdut noțiunea timpului. Timpul se dilată sau se contractă după nevoia inimii.”

„Doar privind acel zâmbet de pe buzele ei poți să regăsești frumoasa cale pe care sufletul său a urmat-o. Este ca o dâră de lumină pe care o lasă licuriciul în beznă și care îți zăbovește pe retină.”

„Lumea grotescului este întunericul din propriul nostru suflet.”

„Până ca Edison să inventeze becul, cea mai mare parte a lumii era afundată, literalmente într-o beznă adâncă. Între întunericul fizic, exterior și cel al sufletului, interior nu exista o linie de demarcație, ci se conttopeau unul în celălalt, se legau direct.

(…) în lumea în care trăim (…) Întunericul lumii exterioare a dispărut complet, dar cel din suflet a rămas neschimbat. Ceea ce numim ego sau conștient este în mare parte afundat în întuneric, asemenea unui aisberg.”

„Se spune că dragostea poate reclădi lumea, deci orice este posibil.”

„Un suflet singuratic ce rătăcește pe o mare absurdă.”

„Rătăcești prin labirintul timpului, dar principala problemă este că nu vrei deloc să scapi din el, nu-i așa?”

„Poți prinde cuvintele în vis așa cum ai prinde un fluture din zbor, apucându-i cu blândețe aripile. Adevărații artiști sunt cei care eludează prolixul.”

„Prezentul pur este avansul nesimțit al trecutului care înghite viitorul. În fapt, întreaga percepție este deja memorie.” Henri Bergson

„Revelația este ceva ce transcende granița cotidianului. Ce ar mai fi viața fără ea? Cel mai important e să te muți de la rațiunea care observă, la rațiunea care acționează.”

„Tu însuși ești prins într-o distorsiune a timpului. Visul ei îți învăluie mintea.”

„Cuvintele dorm într-o scobitură a timpului.”

„Hoshino, totul e în mișcare. Pământul și timpul și concepțiile, dragostea și viața și credința, dreptatea și răul, toate lucrurile sunt tranzitorii, în stare lichidă. Nu rămâne nimic într-un singur loc și sub o singură formă. Întregul univers este ca un serviciu de curierat rapid.”

„Pentru că oricine atunci când este îndrăgostit, caută acea parte care lipsește din ea însăși. De aceea te întristezi, într-o anumită măsură, atunci când te gândești la persoana iubită. Te simți de parcă ai păși din nou într-o încăpere dragă, de mult pierdută. E normal. Nu e un sentiment inventat de tine așa că nu încerca să-l patentezi, da?”

„Cuvintele zac moarte într-un fald al trecutului.”

„Kafka Tamura, poate că nu toată lumea vrea libertate, ci doar își închipuie că asta vrea. Totul este o iluzie. Dacă ar primi cu adevărat libertatea, majoritatea lumii n-ar ști ce să facă. Ține minte asta. De fapt, oamenilor le place să nu fie liberi.”

„Sunt ca un corb rătăcit. De aceea mi-am ales și numele de <<Kafka>>. <<Kafka>> înseamnă corb în limba cehă.”

„Ar trebui să știi cine sunt, îi spui tu. Sunt Kafka pe malul mării. Sunt iubitul tău sunt fiul tău. Sunt tânărul numit Corbul. Iar noi doi nu putem fi liberi. Suntem în mijlocul unui vârtej uriaș. Uneori, ieșim în afara timpului. Undeva, am fost loviți de trăsnet. De un trăsnet nevăzut și neauzit.”

„Viața e de căcat oricum ai da-o.”

„Pe scurt asta e dragostea, Kafka Tamura. Tu ești cel ce simte aceste lucruri minunate care îți taie respirația și tot tu ești cel care rătăcește în întuneric.”

„Ceea ce există în afara ta este o proiecție a ceea ce există înăuntrul tău, iar ceea ce există înăuntrul tău este o proiecție a ceea ce există în afara ta. De aceea, dacă pășești în labirintul din afara ta, pășești și în labirintul existent în sine. Este un lucru foarte periculos în cele mai multe cazuri.”

„Călătoresc înăuntrul meu, așa cum sângele călătorește prin vene. Ceea ce văd este în interiorul meu, iar ceea ce mi se pare amenințător este de fapt ecoul spaimei din sufletul meu. Pânzele de păianjen țesute aici sunt pânze țesute de inima mea, iar păsările care cântă prin copaci sunt păsări crescute de mine însumi. Imaginea aceasta se naște înăuntrul meu și prinde rădăcini.”

„Drumul se îndreaptă către un loc menit mie, o sursă de lumină care emană întuneric, un loc din care se nasc ecouri mute.”

„Merg mai departe înaintând de-a lungul țărmului conștientului meu. Valuri de conștiință se sparg și se retrag.”

„Simt că mă îndepărtez de mine și plutesc. Mă transform într-un fluture care zboară pe muchia lumii. Dincolo de muchie e un spațiu în care vidul și esența se suprapun perfect și se unesc într-unul. Trecutul și prezentul formează un cerc infinit, neîntrerupt în care plutesc simboluri pe care nu le-a văzut nimeni vreodată, acorduri pe care nu le-a auzit nimeni vreodată.”

” — Toți continuăm să pierdem lucruri importante, spune el, după ce telefonul se oprește din sunat. Ocazii importante, posibilități, sentimente de nerecuperat. E o parte din ce înseamnă să trăiești. Dar în capul nostru – cred că în cap – există o mică încăpere în care păstrăm aceste amintiri. Arată ca rafturile acestei biblioteci. Și pentru a înțelege mai bine felul în care ne funcționează inima, trebuie să creăm la nesfârșit fișe de referință. Trebuie și să facem curat, să aerisim, să schimbăm apa la flori. Cu alte cuvinte, vei trăi mereu în biblioteca dinăuntrul tău.”

„Timpul atârnă cu greutate asupra ta, ca un vis vechi plin de tâlcuri. Te miști încontinuu încercând să te strecori. Nu vei putea scăpa niciodată de el, chiar de ar fi să ajungi la marginea lumii. Dar dacă așa e să fie, ești nevoit să mergi până la marginea lumii. Sunt lucruri pe care nu poți să le faci decât dacă ajungi până acolo.”

„Îmi imaginez ploaia căzând în tot felul de locuri: ploaie în pădure, ploaie pe mare, ploaie pe autostradă, ploaie pe bibliotecă, ploaie la capătul lumii.

Închid ochii și mă destin, relaxându-mi mușchii încordați. Ascult vuietul monoton al trenului. Dintr-o dată, o lacrimă mi se prelinge din ochi. Îi simt atingerea caldă pe piele. Îmi izvorăște din ochi, alunecă pe obraz, se oprește pe buze și se usucă încet. Nu-i nimic, îmi zic eu. E doar o lacrimă. Și parcă nici măcar nu ar fi a mea, ci un strop din ploaia care bate în geam. Oare am făcut ce trebuia?”

Aceasta este o mică părticică din universul Kafka pe malul mării. O carte pe care aș putea spune că am devorat-o în perioada 17-20 iulie. O carte despre schimbare, o carte care are personaje simbolice, bizare (de exemplu un spirit care ia forma umană a colonelului Sanders, cel care a înființat Kentucky Fried Chicken – KFC), care te ia prin surpridere, o carte care are și părți amuzante, dar și care te înmărmurește. Pe parcursul acestei cărți am trăit odată cu personajul principal, Kafka Tamura. De fiecare dată după ce închideam cartea și încercam să adorm îmi apăreau tot felul de întrebări în minte, deci o carte care te face să meditezi asupra mai multor perspective. O carte de suflet!