wannabee
[a persom who would like to be different from how they are at the present]

Femeile frumoase, inteligente, dar mai ales puternice sunt singure?!
Dacă e așa, la naiba, nu mai vreau să fiu nici frumoasă, nici inteligentă, nici puternică.

Adevărul e că în ultimul an nu m-am simțit mai deloc frumoasă. Nu mă știu deținătoarea unui IQ peste medie pentru că toate testele îmi ies diferit, iar atunci când le fac mă plictisesc ușor. Puternică de ce aș fi? Nu mă simt deloc așa. Discutam acum câteva zile cu o prietenă că nu prea mai rezist, și că mi-aș dori să fiu mai puternică.

Nu mai sunt de mult timp o tipă puternică. Nu știu cât voi mai rezista. Fac atacuri de panică, mi-e foarte frică să nu fiu singură mereu. Uneori cred că sunt condamnată să mă confrunt cu toate problemele doar eu, fără să am pe nimeni alături. Oricâte discuții aș avea cu un psiholog, nu ar putea înlocui nevoia mea imensă de dragoste/afecțiune, protecție.

Vreau să mă simt iubită, frumoasă, protejată. Cum să îmi îndeplinesc nevoile acestea singură? Cum să le ignor? Poate această dorință a mea e mult prea mare pentru a-mi fi îndeplinită…
Am nevoie să îmi cicatrizez rănile din copilărie, asta e clar. Să mă îndrăgostesc de un tip care să semene cu tata… mi-am jurat că nu voi face asta, și, instinctiv tocmai asta am făcut. 
De fiecare dată mă întreb dacă cineva mă vede frumoasă sau când va veni momentul când voi fi liniștită și voi învăța să râd din tot sufletul…

Mi se par atât de departe momentele în care voi avea pe cineva alături, mă vă îmbrățișa, îmi va mângâia părul, mă va săruta pe frunte și îmi va da senzația că sunt în siguranță.

Viața e un cerc vicios și mereu ne întoarcem la ceea ce ne face rău. Eram atât de îndrăgostită de el încât eram în stare să accept tot ce făcea. Atracția asta, mi-e clar, n-o să dispară foarte curând. Nu cât continui să îl văd. Și acum simt nevoia să îi scriu, să mă confesez lui, să încerc să îi fiu alături, să îl înțeleg. Dar în același timp sunt obosită. Obosită rău… încât nici eu nu mă mai recunosc. Eu nu eram așa… Eu râdeam din tot sufletul, știam să mă bucur… nu alergam atât de mult după persoane. Le lăsam să vină sau să plece. Era alegerea lor. Nu spun că nu sufeream, nu mă simțeam dezamăgită sau frustrată, însă odată ce cresc, parcă e mai greu.

E aproape 00:00… nu știu cât de coerentă sunt.
Tot ce știu e că vreau să fiu bine. Vreau să fii bine. Vreau să mă simt iubită. Vreau să învăț să fiu fericită din nou. Nu știu dacă o posibilă relație între noi doi ar fi putut umple golurile din noi, dacă ne-ar fi schimbat, dacă ne-ar fi făcut să fim mai puțin frustrați. Nu știu și nu cred că vom mai afla vreodată. Uneori e prea târziu să mai acorzi o șansă.

Stăteam și așteptam un semn de la tine. Un amărât de semn. Nu pot să cred că am încercat aproape un an să cerșesc atenție. Nu pot să cred…
E doar o perioadă, o să treacă, îmi spuneam.
Toate pierderile, toate evenimentele pe care nu le-am putut evita m-au adus în acest punct. Știu că nu m-am îndrăgostit de persoana potrivită, știu că în viitor s-ar putea să realizez că ești un loser, dar momentan, eu sunt un loser. Sau poate amândoi…

00:02 E dezastru la mine-n suflet… Nu știu cum e la tine…
Se vede că nu sunt puternică când citiți aceste rânduri, nu? Știam. Am lăsat garda jos. Oare am nevoie de un om ca tine în viața mea? Oare ai avea de un om ca mine în viața mea?

Se anunță a fi o noapte lungă. La fel ca cele din ultima perioadă. Acum îmi vine în minte A patra inimă, de Mircea Cărtărescu. Parc-aș avea o inimă de plumb. Atârnă atât de greu. Doar că la mine nu va veni a patra inimă curând…

Cam atât de instabilă sunt emoțional, cam atât de multă nevoie am de cineva în viața mea…
Cam așa închei eu o zi în ultima perioadă… Cu aceste gânduri…
Cu sinceritate, Ana