Citeam mai devreme un articol interesant despre inteligența emoțională (EQ) și cum pot copiii să și-o dezvolte. Dacă sunteți curioși să îl citiți, vă las link-ul chiar aici.

Cumva am realizat că nu știu să îmi gestionez emoțiile. Sunt impulsivă, spun lucruri care nu ar trebui spuse. Mă doare când le spun, dar și după pentru că alterez relațiile cu cei din jurul meu cu bună știință.

Toată lumea cu care am intrat în conflict a spus despre mine cel puțin o dată că sunt o persoană rea. Poate e adevărat, nu știu; însă tot ceea ce știu e că vreau să fiu ascultată, iar acum nu mă simt ascultată oricât aș vorbi despre problemele mele.

E ușor să judeci. E ușor să cataloghezi o persoană ca fiind rea când tu de fapt nu știi ce complexe are și ce lupte trebuie să ducă.

O persoană importantă din viața mea mi-a spus chiar astăzi să mă distanțez de oameni pentru că trăim într-o lume egoistă. Aceasta e marea mea problemă. Nu vreau să mă distanțez de oameni. Știu că toată lumea merită să li se întâmple lucruri bune, toată lumea merită să aibă parte de iubire, ascultare, fericire…

Dacă aș pune o barieră între mine și cei din jurul meu m-aș simți singură. Și acum mă simt singură pentru că am iubire de oferit și nu am cui.
Nu dragostea pe care n-am primit-o în trecut e cea care ne doare. Ceea ce ne rănește e dragostea pe care n-o oferim în prezent. (Marianne Williamson) Și dragostea pe care nu am primit-o în trecut mă doare, dar e dezamăgitor să te îndrăgostești de omul nepotrivit, să îți dorești să împărtășești cu acesta experiențe inedite și el să nu simtă aceleași lucruri. Am înțeles că nu poți obliga oamenii și că niciun răspuns e un răspuns din partea lor că nu vor să te țină aproape așa că e mai bine să stai departe, oricât de aproape ți-ai dori să le fii.

Copilul din mine urlă după afecțiune, adolescentul din mine urlă după ascultare și înțelegere, omul matur… Nici nu știu ce fel de om matur voi deveni și cum voi gestiona problemele.

Tot amalgamul acesta de emoții și sentimente care mă încearcă de trei ani încoace m-a adus într-un punct ciudat, într-un labirint întortocheat cu mine însămi din care parcă nu am scăpare. Uneori e greu să scriu despre perioada aceasta grea din viața mea, însă eu așa mă descarc. Am mai spus într-un articol că tot ce scriu simt, iar tot ce simt scriu. În perioada aceasta, blogul a devenit pentru mine un jurnal al emoțiilor.

Pentru toți e greu să recunoaștem că avem probleme, cu atât mai mult să scriem despre ele și să le dezvăluim unor persoane necunoscute. Uneori te simți judecat că ai ales să vorbești despre anumite aspecte ale vieții, alteori încurajat.

Sper să reușeșc să găsesc ieșirea din labirint, să scap de aceste emoții toxice care mă încearcă, să îmi gestionez problemele într-un mod eficient și să îmi dezvălui latura aceea de om bun.