Astăzi a fost ziua amintirilor.

Am realizat că inocența înseamnă fericire. Am fost un copil fericit. Pe atunci spuneam mai des „Te iubesc!”, îmi doream mult mai mult să îmi petrec timpul cu persoanele dragi mie.

Între timp am devenit o adolescentă rece care ar vrea să o ia de la început.

Acum mă hrănesc cu firmituri de fericire. Nu știu să spun dacă în ultimii 3 ani am fost cu adevărat fericită.

Pe atunci, gustam fericirea la maximum. Zile întregi când jucam fotbal de dimineață până seara cu băieții, săream ața cu fetele, jucam șotron, țară, țară vrem ostași sau rațele și vânătorii și câte și mai câte.

Săruturi nevinovate în colțuri ascunse, excursii cu multe peripeții, serbări la care cel mai adesea eram bunica:)) sau serbări la care aveam de pregătit cântecele sau dansuri; vacanțe la mare cu bica și verișoara mea, vacanțe la mare cu mama (în fiecare vară mergeam de două ori la mare). Mi-e dor de toate acele momente frumoase.

Dacă pe atunci mă jucam, acum amintirile mi se perindă în sufletul și mintea mea. Acum amintirile joacă un rol important în procesul maturizării, mă ajută să mă regăsesc când mă simt pierdută, îmi dau speranța că voi avea momente la fel de memorabile ca acelea.

De la fiecare perioadă a vieții mi-am luat rămas bun într-un alt mod. Țin minte că atunci când am terminat grădinița și am intrat la școală doamna educatoare i-a spus doamnei învățătoare că mă lasă pe mâna ei și să aibă grijă de mine. Și a avut. M-a crescut frumos. De la școala primară mi-am luat rămas bun indirect, mi-am luat rămas bun de la persoanele din acea perioadă. Prietena mea cea mai bună de pe atunci mi-a dăruit o carte de istorie, cu multe războaie. A intiut ea ce a intuit. Mi-a plăcut mult istoria (în gimnaziu) cu domnul meu profesor, dar și acum am multe lupte de dus cu mine însămi. Ca orice adolescent. Cu altă prietenă bună mi-am luat rămas abia peste doi ani când am fost la o piesă de teatru împreună la Teatrul Luceafărul (ca în vremurile bune când mergeam cu toții la teatru alături de doamna). Acum are drumul ei și pregătește proiecte mărețe pentru viitorul educației în România.

De la gimnaziu mi-am luat rămas bun scriind un articol pe care îl puteți găsi aici. De la doamna dirigintă mi-am luat rămas bun în lacrimi, țin minte și acum că trebuia să plece în Franța cu un proiect și urma să nu ne fie alături la examenul de evaluare națională. Am plâns din tot sufletul. Mi-a fost alături mereu când am avut nevoie. M-a învățat multe, datorită dumneaei am iubit limba franceză și a încercat să ne învețe să fim uniți (acum avem drumul nostru).Mi-a șters lacrimile, mi-a spus să nu mai plâng și m-a îmbrățișat. Mi-e dor de îmbrățișarea aceea. Poate una dintre cele mai sincere și emoționante.

Toate aceste persoane și-au pus amprenta în formarea mea ca om. Am mai multe persoane dragi care au un loc special în inima mea și cărora le voi fi veșnic recunoscătoare. Mulțumesc tuturor pentru amintiri de neuitat!

Din 2017, odată cu începerea liceului, a început un nou capitol în viața mea. Dacă până acum nu m-am bucurat la o intensitate mare, cu siguranță e timpul să încep să mă bucur și să îmi fac amintiri faine, căci cunosc oameni faini.

E timpul să învăț să spun mai des „Te iubesc!”, ca atunci când eram copil și să am grijă de sufletul meu, căci sufletul meu trebuie să se hrănească cu momente de fericire acum și cu amintiri frumoase la maturitate.

Dacă azi am putut rememora toate aceste amintiri ca pe un joc de puzzle, încep să mai adaug piese la puzzle cu noii oameni faini care au intrat și care vor intra în viața mea.

Let’s make memories! Let’s build a huge puzzle game with our memories!