Azi, 28 octombrie, cu 3 wishlist-uri în buzunar plec spre destinația fericire.

Plec cu sufletul deschis căci, cu siguranță, mă așteaptă lucruri mult mai bune.

Plec și las în urmă tot. Știu că nu e loc de regrete, știu că niciodată nu vei fi al meu. Știu că ce am acum nu îmi aduce fericire. Știu. Știu că va fi greu. Nimic frumos nu vine ușor.

Sunt singură. La fel de singură cum am fost și până acum pe drumul tristeții. Mai e puțin și vine… Vine și mijlocul meu de transport către tărâmul mult visat. Apune soarele la fel cum va apune și tristețea mea. Mâine soarele va răsări din nou și cu siguranță deja voi fi acolo unde mi-am dorit.

Eu m-am urcat. E un loc gol și friguros, iar în spate e apusul tristeții. Observ pe peroanele altor stații lumea gârbovită de atâta durere, dar nimeni nu îndrăznește să viseze, să spere. Nimeni nu urcă în trenul cu destinația fericire. Nimeni nu are curaj.

La început, nici eu nu am avut curaj, să știi, dar tristețea de care mă înconjuram mă răpunea, mă omora zilnic din ce în ce mai mult. Am hotărât să plec departe. Nimeni nu mi-a garantat nicio secundă că acest vehicul nu o va lua pe rute întortocheate, dar inima mea striga mai tare ca oricând: „Riscă! Va merita!”

Și am riscat. Tot drumul l-am parcurs singură, căci, așa cum spune un proverb tibetan, a căuta fericirea în afara noastră este ca și cum am aștepta răsăritul soarelui într-o peșteră cu deschiderea spre miază-noapte.

Răsăritul l-am văzut. La fel și fericirea. M-am regăsit. Sunt Ana cea de altădată.

Hai, urcă și tu! dacă vrei să fii fericit. Nu va fi ușor, dar va merita. Sfat: Începe călătoria spre fericire cu un apus feeric, iar răsăritul te va găsi omul feeric pe care toată lumea vrea să îl cunoască și să-l iubească.