Mă simt inutilă, neapreciată și neîncrezătoare în propriile mele forțe. Nu pot spune care e cel mai dur sentiment pentru că ele se întrepătrund, există o legătură puternică între toate acestea, practic pot spune că au o rădăcină comună, dar cresc și se dezvoltă în „corpuri” diferite, iar la final ajung în același punct, depresia.

Am avut câteva episoade de depresie, creierul meu plutea în derivă în corpul meu, mă simțeam străină față de toate evenimentele nefericite, de amploarea pe care o luau. Pur și simplu mă întrebam de ce merit eu toate acestea, de ce mi se întâmplă mie toate relele posibile.

Acum nu îmi mai pun întrebări. M-am obișnuit. Mă simt ca un orfan. Orfanul care poartă mereu o secvență cu mama sa, acea mamă perfectă pe care și-ar fi dorit-o mereu. Acea mamă care îi insuflă copilului ei încredere, îl lasă să fie independent și să suporte singur consecințele deciziilor pe care le-a luat.

Când eram mică îmi doream să cresc, să pot deveni prietenă cu mama, să primesc sfaturi de la ea, să avem o relație deschisă. M-am grăbit. M-am grăbit rău. Nu știam că această arzătoare dorință avea să îmi sfâșie toate visurile.

Acum că am crescut și mi-am pierdut inocența nu vreau să dau timpul înapoi. Vreau doar să-l grăbesc. Să îmi construiesc o mașină a timpului, să îmi văd viitorul, să văd dacă au meritat toate aceste suferințe. Dacă sunt sacrificiul suprem pentru fericirea supremă. Dacă voi deveni un om de succes. Pentru mine omul de succes e omul fericit.

Pentru a nu mai fi încercată de aceste gânduri „negre”, pentru a deveni o femeie din ce în ce mai puternică, imună la orice viitoare suferință cred că ar trebui să ai un dialog interior, să-ți înțelegi trăirile și să începi să te schimbi. Doar că noi nu suntem deschiși modificărilor radicale, trăim mereu pentru cei din jurul nostru, pentru a-i impresiona, dar niciodată nu încercăm să devenim o versiune mai bună a propriei persoane.

Trăiesc pentru a le atrage atenția celor din jurul meu, am așteptări și sunt dezamăgită. Sunt un izvor nesecat de iubire, dar nimeni nu e în stare să observe tot ce am să-i dăruiesc. Primesc refuzuri, văd oameni indiferenți. Iar, NU în viață îți distruge încrederea pe care ai clădit-o. Cel mai dureros e faptul că nu ți se explică acel refuz, iar tu nu știi cu ce ai greșit, încerci să pari ceea ce nu ești și devii o persoană falsă.

Concluzia e că aceste gânduri apar atunci când lumea devine rea cu mine, dar în același timp apare întrebarea: „Cât de rea sunt cu cei din jur?”. Cred că răutatea mea e direct proporţională cu a lor, chiar dacă aici greșesc pentru că în viață nu e bine să plătești cu aceeași monedă. Răutatea, pentru mine, e sinonimă cu ambiția. Nu îmi place să pierd, îmi place mereu să fiu pe primul loc, de aceea ambiția trece într-o secundă în cealaltă extremă. Nu îmi place să fiu rea, dar nici călcată în picioare. Sufăr când îi fac pe ceilalți să sufere. Îmi place să cred că nu sunt o persoană rea.

Misiunea ta e să îmi dezvălui secretul persoanei ambițioase care zace în tine, de a accepta refuzurile ce ți se ivesc în viață și cum treci peste răutatea celor din jur.