Cu toate că sufletul meu e rupt în mii de bucăți încă mai am puterea să lupt cu tot ce se întâmplă în jurul meu, suport indiferența unor oameni care cândva au însemnat foarte mult pentru mine, învăț zi de zi că fericirea e ca o casă în mijlocul unei mări învolburate care se construiește cu ziduri din lacrimi, iar dacă există o zi când râzi tot zidul construit se prăbușește și te transformi puțin câte puțin în spumă, încercând totuși, să reconstruiești ceea ce s-a dărâmat.

Acum sunt în reconstrucția casei fericirii, dar trăiesc cu frica aceea că se poate dărâma oricând. Marea învolburată din sufletul meu nu se va calma până când arhitectul din mine nu-și va construi casa. Dar arhitectul acesta își dorește să fie înghițit de apele învolburate pentru a nu-și mai construi fericirea pe un nisip mișcător de suferință.

Marea își lasă amprente marcante asupra mea. De fiecare dată când zâmbesc mă transform în spumă, iar totul se dărâmă, nu mai pot construi nicio casă a fericirii.

Sunt neputincioasă, nisipurile mișcătoare de sub fragilele mele picioare mă trag în adâncul cel mai întunecat al furtunii.