Sunt ultimile zile de toamnă, e periculos să mai speri… să mai speri că cineva se va îndrăgosti de zâmbetul tău trist, că te vor admira pentru ceea ce ești. 

Oamenii cei mai triști au cele mai frumoase zâmbete… Sunt un om trist și neînțeles. Mă simt atât de singură… Când zâmbesc am o speranță că cineva mă vede frumoasă, dar nu, nimeni nu mă vede frumoasă…  Nici zâmbetul meu, nici ochii mei despre care multă lume spune că sunt luminoşi, nimic…  nimic nu îmi definește frumusețea. Oare ce reprezintă frumusețea pentru cei din jurul meu?

Frumusețea, în viața cotidiană, mi se pare un cuvânt aruncat în vânt, care nu are valoare. Noi vedem doar defectele oamenilor, dar sunt alții care ne acordă importanță și ne fac să ne simțim cu totul și cu totul speciali. Acei oameni care ne văd speciali sunt cei care au suflet, care trăiesc totul la intensitate maximă, dar aceștia sunt din ce în ce mai rar de văzut…   Într-o lume plină de corpuri, mi-e dor de suflete… de suflete pereche, de suflete conectate, de suflete care păstrează amintiri.

Din păcate, noi, păstrăm amintiri care sunt inundate de frică, durere și ură. Ne tăiem sufletele cu bună știință și când cineva vrea să le panseze le dăm cu piciorul… e posibil să dăm cu piciorul sufletelor cu care ne conectăm cel mai bine, sufletelor noastre pereche, doar fiindcă ne-am creat un stereotip și mergem către o nouă iubire.

Zâmbește că-ți stă bine, chiar dacă e un zâmbet trist are un farmec aparte. Ești frumoasă, iar omul potrivit va vedea asta.