Stau la geam. Privesc ploaia. Aud tunetele și mă trec fiori. Stau să mă gândesc cum va fi viitorul meu. Eu sper să fie unul strălucit și cu foarte puține furtuni. De fapt, furtuna e o răbufnire a naturii când simte că nu mai poate.

Și eu, odată cu natura, simt că nu mai pot. La orizont nu văd nimic din viitor. Am o pânză opacă pe ochi. Poate fi oricum, fericit sau mai puțin fericit. Vântul mă poate purta pe căile întortocheate ale fericirii, sau, în același timp, ale tristeții.

Acum nu sunt nici fericită, nici tristă. Am un zâmbet fad pe față și sper ca zilele ploioase să dispară și să apară cât mai repede soarele în viața mea.

Mâna mea e ca o umbrelă întinsă pe sticla rece, o umbrelă deschisă ce apără sufletul cald de picăturile reci de apă. Iau mâna de pe fereastră, mi-o pun pe suflet și sufletul îmi spune că voi avea un viitor minunat.

Zilele ploioase mă fac să reflectez la viitor.